Sari la conținut

Alba ca Zapada si cei sapte pitici

A fost odata o imparateasa si intr-o iarna, pe cand zapada cadea din inaltul nemarginit al cerului, in fulgi mari si pufosi, craiasa sta intr-un jilt si cosea langa o fereastra cu pervazul negru, de abanos. Si cum cosea ea asa, aruncindu-si din cand in cand privirile la ninsoarea ce se cernea de sus, se intimpla sa se intepe cu acul in deget si trei picaturi de singe cazura in zapada. Rosul singelui arata atit de frumos pe albul zapezii, ca imparateasa ramase incintata si gindi in sinea ei: "Ce n-as da sa am un copil alb ca zapada, rosu ca singele si cu parul negru ca abanosul!"
Trecu timpul, dar nu prea multisor, si imparateasa nascu o fetita alba ca zapada, rosie ca singele si cu par negru ca abanosul. Si-i dadu numele de Alba-ca-Zapada ... Dupa ce o aduse pe lume, imparateasa muri.
Cum trecu anul, imparatul isi lua alta sotie. Femeia asta era cadra de frumoasa, dar nespus de trufasa si mindra, si n-ar fi ingaduit nici in ruptul capului s-o intreaca alta in frumusete. Avea o oglinda fermecata si ori de cite ori se privea intr-insa, nu uita s-o intrebe:
— Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara?
Si oglinda raspundea:
— Maria ta esti cea mai frumoasa din intreaga tara!
Imparateasa zimbea fericita, fiindca stia ca oglinda graies­te numai adevarul.
Vezi insa ca Alba-ca-Zapada crestea si se facea pe zi ce trece tot mai frumoasa; si cand implini sapte ani, era o minu­natie de fata: frumoasa ca lumina zilei. Si frumusetea impa­ratesei incepu a pali inaintea ei.
Si intr-o buna zi, cand imparateasa intreba oglinda:
— Oglinjoara din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara?
Oglinda-i raspunse:
— Frumoasa esti craiasa, ca ziua luminoasa, Dar Alba-ca-Zapada e mult mai frumoasa!
La auzul acestor vorbe. Imparateasa se inspaiminta grozav si de pizma si ciuda odata se ingalbeni si se-nverzi, de ziceai ca-i moartea. Din clipa aceea, ori de cite ori o zarea pe Alba-ca-Zapada simtea ca-i plesneste fierea de ciuda; si azi asa, mii- ne asa, pana ce incepu s-o urasca de moarte. Pizma si ciuda cresteau in inima ei ca buruiana cea rea si se cuibarisera atit de adinc, ca imparateasa nu-si mai gasea pace nici ziua, nici noaptea, in cele din urma chema un vinator si-i porunci:
—  Ia fata asta si du-o in adincul padurii, ca nu rabd s-o mai vad in fata ochilor!. Omoar-o si, drept marturie ca mi-ai implinit porunca, sa-mi aduci plaminii si ficatul netrebnicii! Vinatorul nu iesi din vorbele imparatesei si se afunda cu Alba-ca-Zapada in padure; dar cand scoase jungherul de la briu si se pregatea sa-i strapunga inima nevinovata, sarmana copila incepu sa planga in hohote si sa se roage:
—  Vinatorule draga, cruta-mi viata si-ti fagaduiesc c-o sa-mi pierd urma in salbaticia asta de codru si n-o sa ma mai intorc niciodata acasa!
Si pentru ca Alba-ca-Zapada era atit de frumoasa, vinato-rului i se facu mila de ea si-i spuse:
—  Daca-i asa, fugi de te ascunde, fetita draga, unde nu calca picior de om! Iar in sinea lui gindea: „Biata de tine, pana la urma tot or sa te sfisie fiarele salbatice! ..."
Totusi, parca i se luase o piatra de pe inima ca nu trebuise sa-si minjeasca miinile cu singe nevinovat. Si cum tocmai atunci trecea in fuga pe acolo un pui de mistret, il injunghie si, sco-tindu-i plaminii si ficatul, le duse imparatesei drept marturie ca i-a implinit in totul dorinta.
Imparateasa ii porunci bucatarului sa le gateasca de indata, cu sare si tot felul de mirodenii, si atit de neagra era la suflet, ca nu se dadu indarat sa le manince, incredintata fiind ca maninca plaminii si ficatul fetitei.
Biata copila ramasese singura-singurica in padurea cea ne-sfirsita, si era atit de infricosata, ca privea la multimea frunze­lor de pe copaci, ca si cand si de-acolo ar fi putut sa se iveasca vreo primejdie — si nu stia in ce chip si-ar putea gasi scapa­rea . . . Intr-un sfirsit, incepu sa alerge si gonea intruna peste bolovani colturosi si printre maracini, iar fiarele salbatice tre­ceau in fuga pe dinaintea ei, dar nu-i faceau nici un rau. Aler­ga ea asa, cit o mai tinura picioarele, si-n geana amurgului dadu cu ochii de o casuta si intra inauntru sa se odihneasca.
In casuta, toate lucrurile erau mititele, dar atit de gingase si sclipind de curatenie, ca-ti era mai mare dragul sa le privesti. Pe o masuta acoperita cu o fata de masa alba erau rinduite sapte talere mici si langa fiecare taler se afla cite o lingurita, o furculita, un cutitas si-o cupa cit un degetar. Iar de-a lungul unui perete se insirau sapte patuceane asternute cu cearsafuri albe ca neaua.
Cum era tare flaminda si insetata, Alba-ca-Zapada ciuguli cite un pic din fiecare taler, ciupi cite o farimita de piine si sorbi din fiecare cupa cite o inghititura de vin, fiindca nu vo­ia sa ia toata mancarea numai de la unul singur. Si fiindca se simtea grozav de obosita, dadu sa se culce intr-un patut, dar nici unul nu i se potrivea: unul era prea lung, altul prea scurt si abia ultimul patut se nimeri sa fie pe masura ei. Fata se cul­ca in el si adormi.
Cind se intuneca de-a binelea, sosira si stapinii casutei. Erau cei sapte pitici, care sfredeleau muntii, scormonind in ma­runtaiele lor pentru a scoate la lumina tot soiul de metale. Ei aprinsera cele sapte luminarele si, de indata ce se facu lumina in casuta, isi dadura seama ca cineva strain cotrobaise peste tot, fiindca lucrurile nu se mai aflau la locul lor, asa cum le lasasera la plecare. Si atunci primul pitic zise:
—  Cine a stat pe scaunelul meu? Al doilea urma:
—  Cine a mancat din talerul meu? Al treilea:
—  Cine a muscat din piinisoara mea? Al patrulea:
—  Cine a luat din legumele mele? Al cincilea:
—  Cine a umblat cu furculita mea? Al saselea:
—  Cine a taiat cu cutitul meu? Al saptelea intreba si el:
—  Cine a baut din cupa mea?
Primul pitic cauta in jur mai cu luare aminte si pe data vazu o mica adincitura in patucul lui.
—  Cine s-a culcat in patutul meu? se minuna el. Ceilalti alergara intr-o goana la patuceanurile lor si incepura sa strige care mai de care:
—  Si-n patutul meu a stat cineva!
Dar cand cel de-al saptelea se apropie de patucul sau, dete cu ochii de Alba-ca-Zapada care dormea in el adincita in somn. li chema pe ceilalti si cu totii venira in graba, scotind strigate de uimire. Apoi indreptara spre Alba-ca-Zapada lumina celor sapte luminarele si ramasera s-o priveasca.
—  Doamne, Dumnezeule — apucara ei sa strige — tare frumoasa mai e copila asta!
Si atit de bucurosi erau, ca nu se indurara s-o trezeasca, ci o lasara sa doarma mai departe in patut. Iar cel de-al sapte­lea pitic dormi cite un ceas in patul fiecaruia, si asa trecu noap­tea. cand se lumina de zi, Alba-ca-Zapada deschise incetinel ochii si, vazindu-i pe cei sapte pitici, se sperie rau. Dar ei se aratara prietenosi si incepura s-o intrebe cu blindete:
—  Cum te cheama, fetito?
—  Alba-ca-Zapada — raspunse ea.
—  Si cum se face ca ai ajuns in casuta noastra? o mai in­trebara ei. Atunci Alba-ca-Zapada le povesti de-a fir-a-par to­tul: cum maica-sa vitrega a pus s-o omoare, dar vinatorul se in­durase de ea si-i lasase viata, si cum gonise toata ziulica prin padure, pana ce daduse peste casuta lor. Dupa ce o ascultara fa­ra sa scape vreun cuvintel din istorisirea ei, piticii ii zisera:
—  Daca te invoiesti sa vezi de gospodaria noastra, sa gatesti, sa faci paturile, sa cosi, sa speli, sa impletesti si sa tii totul in buna rinduiala si curatenie, apoi poti ramine la noi si n-o sa duci lipsa de nimic.
—  Da, primesc cu draga inima! raspunse Alba-ca-Zapada, si de atunci ramase la ei.
Ea ingrijea acum de toate treburile casei, si-n fiecare dimineata piticii plecau in munti sa scoata aur si tot soiul de alte metale si, cand se intorceau seara acasa, gaseau mancarea gata aburind pe cuptor. Peste zi, fata raminea singura-singurica si, din aceasta pricina, piticii cei buni avusesera mereu grija s-o povatuiasca:
—  Pazeste-te de mastera, ca n-o sa-i fie greu defel sa afle ca esti la noi! Si cine stie ce pune iar la calp! Nu cumva sa lasi pe cineva sa intre in casa!
Iar imparateasa, fiind incredintata ca mancase plaminii si ficatul fiicei ei vitrege, se credea iarasi cea mai frumoasa fe­meie de pe lume. Si intr-o zi, apropiindu-se de oglinda, o in­treba :
— Oglinda din perete, oglinjoara, Cine e cea mai frumoasa din tara? Atunci oglinda ii raspunse:
— Frumoasa esti, craiasa, ca ziua luminoasa, Dar colo, ascunsa-n munti, Sta Alba-ca-Zapada, la cei pitici carunti Si-i mult, mult mai frumoasa!...
Imparateasa se sperie din cale-afara, fiindca stia prea bine ca oglinda nu minte. Si-si dadu pe data seama ca vinatorul o inselase si ca Alba-ca-Zapada era inca in viata.
incepu ea atunci sa se framinte si sa chibzuiasca in ce chip ar putea s-o piarda din nou caci, atita vreme cit nu era cea mai frumoasa din toata imparatia, pizma ii chinuia sufletul fara ra­gaz si n-avea clipa de liniste. In cele din urma nascoci ceva: isi vopsi fata si se imbraca intocmai ca o batrina negutatoreasa, ca nimeni n-ar mai fi putut s-o recunoasca.
Schimbata astfel la infatisare, o porni peste cei sapte munti si, intr-un sfirsit, se pomeni in fata cascioarei celor sapte pitici. Batu la usa si striga din toata puterea:
—  De vinzare marfa frumoasa, de vinzare! Alba-ca-Zapada isi arunca o privire pe geam si intreba:
—  Buna ziua, tusica draga, da ce ai matale de vinzare?
—  Maxfa buna si frumoasa! se grabi sa-i raspunda negu­tatoreasa. Cingatori de toate culorile.
Si vicleana scoase una, impletita din matase pestrita.
„Se vede cit de colo ca-i femeie de treaba — gindi fata — asa ca n-am de ce sa n-o las inauntru! Ca doar n-o fi foc!..." Trase zavorul, o pofti sa intre si-i cumpara cingatoarea cea fru­moasa.
—  Vai, ce pocit ti-ai pus-o, fetito! Ia apropie-te, sa te ga­tesc eu cu ea, asa cum se cuvine! o imbie cu blindete femeia.
Alba-ca-Zapada n-avea de unde sa banuiasca c-ar paste-o vreo primejdie si o lasa sa-i puna cingatoarea. Dar babusca o incinse repede cu ea si-o strinse atit de tare, ca fetei i se taie rasuflarea si cazu jos ca moarta.
—  Ei, de-acum n-o sa mai fii tu cea mai frumoasa! hohoti imparateasa si o sterse repede pe usa.
Nu mai trecu mult si, spre seara, venira acasa cei sapte pi­tici. Si cum se mai speriara, bietii de ei, cand o gasira pe iubita lor Alba-ca-Zapada zacind la pamint, fara simtire, de parc-ar fi fost moarta! O ridicara de jos si, vazind cit de strins ii era mijlocul, taiara in doua cingatoarea. Fata prinse a rasufla iar si incetul cu incetul isi reveni in simtiri. Le povesti ea piticilor toate cite s-au intimplat si acestia ii atrasera din nou luarea-aminte:
...continuare

Articole relationate
Comentarii facebook
Comentarii
    Trimite un comentariu
    Sunt tătic necenzurat
    Abonează-te la newsletter

    adevarul.ro

    click.ro
    ..

    Înscrie-te în comunitatea mămicilor generoase!