Sari la conținut

Când nu mai sunt

Am rămas fără tată la 13 ani. Am urlat pe holurile spitalului după ce mi-a murit în brațe, in lift, în drum spre reanimare. M-am simțit trădat și nu am înțeles niciodată ce planuri grozave avea Dumnezeu pentru tata atunci. L-am iubit mult și îl iubesc în continuare. Acest articol e pentru tine, tată.

Am rezonat mult cu articolul în engleză, și am vrut să îl traduc. Mi se pare o poveste minunată și o idee genială pe care oricare dintre noi o poate pune în practică. Iar cu tehnologia de astăzi e atât de ușor să faci un cont de email nou către care să trimiți scrisori atuncă când ai un moment de inspirație, scrisori pe care copilul tău se le citească atunci când nu vei mai fi lângă el. Viața este mai scurtă decât ne place să credem. Întotdeauna.

Vă las cu povestea mai jos.

Moartea vine întotdeauna ca o surpriză. Nici pacienții aflați în stare terminală nu cred că vor muri într-o zi sau două. Într-o săptămână, poate. Dar numai când acea săptămână e săptămâna următoare.

Nu suntem niciodată gata. Niciodată nu este momentul potrivit. Când îți vine timpul, nu vei fi făcut toate lucrurile pe care ai vrut să le faci. Sfârșitul vine întodeauna ca o surpriză și este sfâșietor pentru văduve și o plictiseală pentru copiii care nu înțeleg cu adevărat ce este o înmormântare (thank God).

Cu tatăl meu nu a fost diferit. De fapt, moartea lui a fost și mai neașteptată. A plecat când avea 27 de ani. Aceeași vârstă la care au dispărut câțiva muzicieni faimoși. Era tânăr. Mult prea tânăr. Tatăl meu nu era nici muzician, nici faimos. Cancerul nu își alege victimele. A plecat cât eram tânăr și am învățat ce înseamnă o înmormântare cu această ocazie. Aveam 8 ani și jumătate, suficient de în vârstă ca să îmi lipsească toată viața. A murit înainte să acumulez multe amintiri. Nu am simțit durere. Dar nu mai aveam un tată în viața mea. Și aveam un tată.

(…)

Nu mi-a spus niciodată că urmează să moară. Chiar și când stătea pe patul de spital intubat nu a spus niciun cuvânt. Tatăl meu făcea planuri pentru anul viitor chiar dacă știa că nu o să mai fie cu noi de luna viitoare. Anul viitor urma să mergem la pescuit, să călătorim, să vizităm locuri în care nu mai fusesem. Anul viitor urma să fie un an minunat. Trăiam același vis, împreună.

(…)

Și brusc, anul următor s-a terminat încă înainte să înceapă. Mama m-a luat de la școală și am fost la spital. Doctorul ne-a dat vestea cu sensibilitatea pe care doctorii o pierd de-a lungul anilor.

Mama a plâns. Avea un licăr de speranță. După cum am mai spus, toată lumea are. Eu am simțit lovitura. Ce înseamnă asta? Nu era doar o boală obișnuită, de genul celor pe care doctorii le vindecă cu o injecție? Te uram, tată. M-am simțit trădat. Am țipat de mânie în spital până când am realizat că tatăl meu nu mai era prin preajmă să mă pedepsească. Am plâns.

Apoi, tatăl meu a fost încă o dată tată pentru mine. Cu o cutie de pantofi sub braț, o infirmieră a venit să mă consoleze. Cutia era plină de plicuri lipite cu propoziții scrise în loc de destinatar. Nu puteam să înțeleg ce se întâmplă exact. Infirmiera mi-a înmânat o scrisoare. Singura scrisoare care era în afara cutiei.

“Tatăl tău m-a rugat să îți dau această scrisoare. A petrecut toată săptămâna scriind la astea și vrea ca tu să o citești. Fii puternic.” mi-a spus infirmiera, ținându-mă.

Pe plic scria CÂND NU MAI SUNT. L-am deschis.

(…)

Citește mai mult pe www.urbankid.ro!

Articole relationate
Comentarii facebook
Comentarii
    Trimite un comentariu
    Sunt tătic necenzurat

    Desenele animate și educația

    Plouă afară. E frig și cred că e un moment potrivit pentru acest subiect, despre care vreau să scriu de ceva vreme – despre educația copiilor și desenele animate. Un lucru e sigur, copiii...

    Abonează-te la newsletter
    Life.ro

    Înscrie-te în comunitatea mămicilor generoase!

    Evenimente Bucureşti