Nu, nu vorbim despre Angelina Jolie, ci despre o mamă curajoasă din România care a ales să-și facă operaţia de mastectomie în scopul reducerii riscului de cancer mamar. Cum a ajuns Bianca Poptean să treacă printr-o astfel de intervenție?
Acum 16 ani, lumea mea s-a dărâmat în momentul în care am aflat că mama mea fusese depistata la nici 50 de ani cu cancer de san în stadiul 4. Viaţa mea de studentă fără griji s-a prăbuşit într-o fracţiune de secundă. Din sufletul petrecerilor, am ajuns să mă izolez, răzbunându-mă astfel pe un destin nemilos. Ţin minte episoade în care plângeam ori de câte ori vedeam o femeie mai în vârstă decât mama, fie că era vorba de un film sau o simplă plimbare pe stradă. Am fost alături de ea în toate etapele: de la prima puncţie şi biopsie, la scoaterea nodulilor, până la mastectomia totală. Au fost momente critice.
(…)
Povestea mamei are, însă, un final fericit. Mama a fost şi este o luptătoare care a demonstrat că un diagnostic scris pe un petic de hârtie poate fi contrazis. Ea a privit moartea în ochi şi a reuşit să o învingă!
Anii au trecut, m-am bucurat de fiecare clipă alături de mama, însă n-am luat în seamă recomandarea medicilor ca după vârsta de 30 de ani să îmi fac anual mamografie sau ecografie de san, ţinând cont de riscul crescut de 25% pe care îl au fiicele sau surorile celor care au făcut cancer de sân. Ba n-am avut timp, ba mă gândeam că nu mi se va întâmpla mie, deşi, recunosc, că aveam momente în care mi-era teamă de a trece şi eu printr-o experienţă similară cu a mamei. În toamna anului trecut, în urma unor probleme ginecologice, am fost îndrumată să fac şi o ecografie de sân. Rezultatul? Un nodul la sânul drept şi mulţi noduli mai mici la sânul stâng. Medicul care a efectuat ecografia m-a liniştit spunându-mi că nu par a fi tumori maligne. Însă, ginecologul a considerat că, mai ales din cauza istoricului medical al mamei, am nevoie de un tratament de 6 luni cu hormoni pentru a le reduce dimensiunea.
Mai mult, urma să fac lunar o ecografie de sân pentru a le urmări evoluţia. Faptul că mama avusese cancer de san în stadiul 4 pare că transforma aceşti noduli – benigni, de altfel – într-o oarecare ameninţare. Am plecat bulversată. Mi-au revenit în minte toate momentele grele prin care a trecut mama. Şi mi-am amintit că acum 10 ani când scriam povestea mea şi a mamei pentru revista Cosmopolitan şi mă documentam pentru o campanie împotriva cancerului la san, am citit povestea unei tinere de 18 ani, din America. Ea aflase în urma testului BRCA că moştenise de la mama ei gena răspunzătoare cu apariţia cancerului la sân şi hotărâse să îşi facă mastectomie bilaterală urmată de reconstrucţie de sân. Ştiu că m-am gândit atunci că şi eu aş lua aceeaşi decizie dacă ar exista cel mai mic dubiu că aş putea face şi eu cancer. Au urmat zile de discuţii cu medici, cu mama, cu mine însămi. Gândul că aş putea intra într-un dans al ecografiilor, puncţiilor, RMN-urilor, consulturilor m-a îngrozit. Şi ideea că acei noduli se pot transforma în cancer m-a făcut să iau o decizie radicală. Mai întâi, am hotărât să nu mai fac testul BRCA în urma căruia aş fi aflat dacă am moştenit sau nu de la mama gena răspunzătoare de apariţia cancerului la sân. Pentru că din discuţiile cu medicii am înţeles că nodulii puteau deveni maligni şi în lipsa acelei gene. Mi s-a explicat că sunt studii care spun că stresul pe termen lung poate duce la anumite dezechilibre hormonale ce pot provoca, într-un final, şi cancer. Or viaţa mea din ultimii 6, 7 ani fusese una extrem de agitată şi stresată. Aşa că am luat o decizie radicală. M-am hotărât să fac o mastectomie bilaterală urmată de reconstrucţie de sân. Mă îmbărbătam singură şi îmi spuneam că tot timpul mi-am dorit sânii mai mari şi acum aş putea să obţin asta. Întotdeauna am ales să văd partea plină a paharului!
Decizia de a face mastectomie “profilactică”
Îl ştiam pe medicul Dragoş Zamfirescu (preşedintele Asociaţiei Chirurgilor Plastici din România), de la clinica Zetta, făcusem şi câteva interviuri ( chiar şi o injecţie cu botox) şi îi cunoşteam reputaţia de bun chirurg plastician. Auzisem de meticulozitatea cu care rezolva fiecare caz şi imediat m-am gândit că el este medicul care ar putea să mă ajute. Am cântărit bine şi m-am simţit confortabil să mă las pe mâna lui. Ne-am întâlnit la clinică la o discuţie în care i-am explicat situaţia, i-am spus despre diagnosticul de mastopatie chistică difuzabila bilaterală în contextul antecedenetelor de neoplasm mamar al mamei. I-am spus că nu vreau să reiau toţi paşii prin care trecusem cu mama şi l-am întrebat în ce măsură o mastectomie “profilactică”, să-i zicem, reduce riscul apariţiei cancerului mamar. “Riscul scade la 1,2%”, mi-a răspuns prompt medicul care mi-a explicat că exact aşa s-ar numi şi intervenţia pe care urma să o fac: mastectomie de reducere a riscului de cancer la sân. Mi-a spus de la început că nu este o operaţie des întâlnită ( în România, cel puţin, s-au făcut foarte puţine) nu este deloc uşoară şi necesită o recuperare, poate, mai greoaie. Am rămas uimită când am aflat că în România nu poţi face operaţia de mastectomie în scopul reducerii riscului de cancer mamar, decât dacă ai o recomandare a unui oncolog sau dacă aduci o hârtie de la un medic psihiatru care să dovedească faptul că eşti un om fără tulburări de comportament şi fără un istoric cu boli psihice. Altfel, mi-a spus cu calmul caracteristic medicul Dragoş Zamfirescu, se consideră automutilare şi operaţia nu poate fi făcută. Tot dânsul mi-a explicat cum se face reconstrucţia de san, unde va fi făcută incizia, la ce să mă aştept după operaţie. Am înţeles de ce reconstrucţia de san nu se poate face doar cu grăsime proprie ( e prea mult spaţiu “de umplut”, iar eu nu aveam atâta grăsime) şi e nevoie de o proteză din silicon.
Am optat împreună pentru o proteză anatomică, adică acel tip de proteză care imită forma naturală a sanului. Ca pentru orice intervenţie chirurgicală mi s-a dat o listă cu analize ( EKG, ecografia de sân pentru a se cunoaşte localizarea nodulilor, analize de sânge: coagulare, VSH, hemoglobina şi altele a căror utilitate specifică nu o cunosc). Ţin minte că se învârtea totul cu mine şi, dintr-o dată, am avut o revelaţie. Trebuia să fac această operaţie acum. Să nu stau să aştept ca nodulii aceia să devină cancer. Să nu îmi transform viaţa în programări şi aşteptări de analize de care îmi atârne viaţa ca un fir de aţă. Să nu trăiesc cu un satâr deasupra capului care să mă transforme într-o femeie căreia să îi fie frică şi de umbra ei. Trebuia să am curaj acum. Pentru mine şi copiii mei. Pentru clipele frumoase ce urmau să vină. Pentru a mă putea uita în oglindă fără să văd o cicatrice de 40 de centimetri ca a mamei (apărută tocmai pentru că la ea nu s-a mai gândit nimeni la estetică, ci doar să îi fie salvată viaţa). Nu trebuia să trec prin ce a trecut ea.
Citește mai mult pe biancapoptean.ro!
