Mă feresc mereu să judec părinții, tocmai pentru că știu câte greșeli am făcut și eu, câte prejudecăți am avut de-a lungul timpului și câte judecăți greșite am emis (în gând de cele mai multe ori). Dar sunt și momente în care sunt om și nu mă pot abține. Empatia mea se termină și mă supăr, mă indignez, mă întristez. Mă întreb ce putem face să schimbăm mentalități. Și nu-s vreo arogantă care se consideră atotștiutoare și în măsură să dea lecții altora. Nu, cei care mă cunosc câtuși de puțin știu că nu-s deloc așa. Doar că sunt lucruri pe care le simt greșite și mi-aș dori să le pot schimba. Unul dintre ele este atitudinea părinților față de copiii lor atunci când micuții greșesc.
Atât aș vrea să-i întreb pe acești părinți: voi nu greșiți? Voi ați ascultat mereu de părinții voștri orbește, fără să faceți trăsnăi? Poate voi nu, dar eu da. Eu am greșit, MULT, eu nu mi-am ascultat mereu părinții, eu am făcut prostii. Eu m-am lovit de pragul de sus ca să-l văd pe cel jos. Și nimic nu m-ar fi convins dacă eu nu aș fi învățat din propriile greșeli. Și știți ce m-a durut cel mai tare de-a lungul timpului? Atunci când nu am fost înțeleasă, atunci când nu am simțit susținerea alor mei. Și cred că este valabil pentru toată lumea. Toți ne dorim să știm că chiar și atunci când greșim avem un refugiu, pe cineva care să ne aline durerea.
Astăzi, zilele trecute și de mai multe ori de-a lungul timpului am auzit acest ”așa îți trebuie!” după ce un copil a făcut o boacănă, s-a lovit sau s-a accidentat cumva și era supărat ori a început să plângă. Și am simțit de fiecare dată o strângere de inimă. Cum adică așa îi trebuie? Adică ne bucurăm că-l doare, că suferă? Și îi și spunem asta, ca să se învețe minte, nu? ”Foarte bine, ți-am arătat eu ție! Data viitoare să faci întocmai cum îți spun. Eu sunt adultul, știu mai bine! Acum asta e, suferă!”
(...)
