Eu cred (de fapt nu cred, știu) că atunci când devenim mame ceva la nivelul creierului nostru se modifică iremediabil. Sunt studii pe tema asta, sunt glume pe tema asta, sunt ironii și frustrări. Dar fie că luăm în serios sau în glumă treaba asta, ea este o certitudine.
Cred că fiecare dintre noi ar putea să facă o listă lungă cu schimbări pe care le simte și le trăiește de când a devenit mamă. Sunt sigură că nu-s singura care lăsa ușa la baie deschisă când făcea duș pentru că în momentul în care dădeam drumul la apă mi se părea că plânge copilul. Și probabil nici singura care, oricât de obosită aș fi fost, mă trezeam cu fix 3 secunde de primul scâncet al copilului, pe vremea când era bebelușă. Și cu certitudine nu-s singura pentru care mămicia a venit la pachet și cu o oarecare amnezie, mai slabă sau mai puternică, în funcție de gradul de epuizare.
Ei, tot din rândul schimbărilor astea face parte și cea despre care vorbesc astăzi: disperarea mamelor în momentul în care aud un copil plângând.
Fie că sunt în magazin, în parc, la locul de joacă, nici nu contează unde, mi se întâmplă același lucru. Imediat cum aud un plânset de copil mi se pare că e fii-mea. Bine, nu plânset de bebeluș, că și plânsetul ăsta are vârste și noi deja îl recunoaștem și diferențiem cu mare precizie. Dar dacă este un plânset de copil de vârstă apropiată cu al nostru, clar sărim ca arse.
(...)
