Sunt mulți și colorați. Poartă toți tricouri la fel, cu însemnele școlii, unele roșii, altele portocalii, altele galbene. Râd și spun glume, merg rapid, ba chiar se și aleargă la un moment dat. Se împrăștie în toate colțurile și încep să exploreze. Îți dau senzația că sunt singuri. Nu se aude nicio voce stridentă, nu se urlă nicio amenințare. Adulții sunt infiltrați discret printre ei și îi supraveghează. Fiecare știe care sunt limitele și nu le încalcă. Se vede că nu sunt la prima ieșire împreună și nici în primul muzeu. Sunt copiii americani aflați în ultima săptămână de școală. Au ieșit să se bucure de finalul unui an și sunt lăsați să o facă.
Sunt lăsați să fie curioși, să alerge, să experimenteze
Când am ajuns în fața Institutului Franklin din Philadelphia și am văzut vreo 5 autobuze galbene de școală recunosc că m-am cam speriat. Am avut un deja-vu al haosului pe care îl știu de la astfel de acțiuni la noi. Copii alergând de bezmetici în toate direcțiile și țipând continuu. Adulți care încearcă să acopere țipetele urlând și mai tare și înșirând amenințări – Dacă nu sunteți cuminți, plecăm înapoi la școală. Cine nu se potolește, nu mai merge în excursie. Cutărică, te spun tatei, etc. Totul în agitația tot mai mare. Nici vorbă de așa ceva.
Deși mulți, copiii știu foarte bine ce au de făcut și li se dă voie să facă. Au voie să meargă liberi, nu neapărat în coloană doi câte doi, atâta timp cât nu se îndepărtează de grup. Au voie să se amuze, să râdă, să glumească, atâta timp cât nu deranjează pe cei din jur. Și nu o fac. Pentru că nu stă nimeni cu gura pe ei non-stop. Nu sunt puși la punct la fiecare două secunde, doar pentru că au respirat mai tare. Nu li se spune să nu pună mâna, ci din contră, sunt încurajați să o facă.
-15929-t.jpg)
