Trece pe lângă tine și nu te salută. Nici măcar nu se uită la tine când îi vorbești. Te pisicești, îți schimbi glasul, îi vorbești de parcă și tu ai fi mic. Dar, copilul meu nu-ți răspunde. ”Ah, e prost crescut copilul ăsta”, vine, imediat, replica.
La început, recunosc, mă simțeam jenată de faptul că fata mea nu vorbea cu persoanele necunoscute. Cu cei pe care nu i-a văzut în viața ei, dar și cu aceia pe care i-a văzut de câteva ori. Chiar și când îi spuneam ”E ok, poți vorbi cu domnul/cu doamna”, Alexia refuza (și refuză în continuare) să dialogheze. Este, pur și simplu, reținută. Nu vrea și pace să vorbească cu adulții. Fie ei și prieteni de-ai noștri. Din acest motiv, nu de puține ori, copilul meu a fost catalogat drept ”prost crescut”.
Dar numai noi știm cât am tot bătut-o la cap cu regulile ”bunului simț”: „Bună ziua”, ”La revedere”, ”Mulțumesc”, „Te rog” erau veșnic pomenite în morala pe care i-o țineam. Dar ea, nu voia să le aplice. Teoria o știa. O știe.
Cum ziceam, mă simțeam prost când eu, o fire sociabilă și prietenoasă, mergeam cu ea undeva și copilul se ascundea după mine și refuza orice formă de dialog. Dacă voia să comunice ceva, mă ruga pe mine să o fac în locul ei. Am făcut asta o vreme, pentru că am crezut că așa o voi ajuta să capete încredere. În ea, în partenerii de dialog. Apoi, am refuzat să mai vorbesc în locul ei. Rezultatul: nu mă mai roagă să-i fiu purtător de cuvânt, dar nici nu vorbește cu adulții (pe care nu îi cunoaște sau îi vede rar). Îi ia ceva timp până începe să vorbească cu un adult. Iar atunci când capătă încredere în acea persoană… Doamne ce-i mai turuie gura!
De vreo patru ori (în cei aproape 8 ani ai ei) a vorbit cu persoane străine. O dată, când eram amândouă la H&M și voia să vadă cum se desprinde sistemul acela antifurt. I-a cerut casierului să îi arate jmecheria. Apoi, la un magazin, când am trimis-o (special) înapoi, la casă, pentru a cere bonul fiscal. Și s-a dus, a vorbit, a revenit cu el. Astea s-au întâmplat când am fost eu de față cu ea.
(...)
