Ieri am fost la cafea cu prietenă mea Bianca. Pe Bianca nu am văzut-o de o sută de ani. Eu cu ai mei, ea cu băiețelul de 5 ani.
Ne-am adus aminte cum eram înainte de copii, cât timp aveam pentru noi, ce discuții aveam (care acum nu își mai au rostul) și ne-am oprit tot la ai noștrii.
I-am povestit cât de mari s-au făcut și Maria și Alexandru și cum ne uimesc pe zi ce trece cu cât de multe lucruri știu și învață.
Ea mi-a povestit de Vlad și cât de fericit e la gradi.
‘Un lucru nu știu să fac (îmi spuse ea) nu știu cum să reacționez când îmi întoarce vorba. Eu îi spun să facă un lucru, el nu. Eu îl rog să nu mai arunce jucăriile, el nu. Nu știu ce să mă mai fac cu el’.
Am privit-o lung și nu am spus nimic.
După o prăjitură și o cafea am plecat acasă cu gândul la ea și la copiii mei.
Și Mariei îi spun câteodată să facă un lucru și ea să spună nu. De obicei acest lucru se întâmplă când nu am timp să îi explic anumite lucruri sau nu am timp să stau de vorbă cu ea.
Adică fix când mă grăbesc să ieșim din casă sau să îi culc pentru că am un articol de terminat sau să …
De ce nu se întâmplă asta mereu?
Pentru că de obicei comunic deschis cu ei despre tot ce facem.
Ce puteți face și voi?
