Le-am plimbat cu rolele încă dinainte să înveţe să meargă. Ele în căruţ iar eu pe lângă, unduindu-mă în ritmul zâmbetelor lor. Din ce în ce mai repede, cu vântul fluturându-ne prin păr şi cu ecoul chiotelor de veselie.
Apoi, când au crescut, le-am cumpărat şi lor role şi le-am învăţa să meargă pentru a doua oară. Le-am trecut o eşarfă pe sub braţe şi le-am susţinut de fiecare dată când picioarele nu voiau să le asculte iar rotile o luau fiecare în altă direcţie. Uşor, uşor şi-au căpătat independenta şi au început să meargă din ce în ce mai departe. Mai întâi cu teamă apoi din ce în ce mai încrezătoare. Plecăm împreună din punctul de start şi ne despărţeam pe alei adiacente, urmărindu-ne cu coada ochiului şi făcându-ne cu mâna peste oamenii care stăteau pe bănci.
Însă inevitabil a venit şi prima căzătură. Cu piele julită, cu sânge, cu lacrimi fierbinţi şi mulţi oameni îngrijoraţi care voiau să ajute. Dar orice ajutor a fost refuzat, sigură dorinţa era “să vină mami”. A durat mai puţin de un minut până am ajuns la ea şi după ce am evaluat rapid situaţia ca să-mi dau seama că nu e nimic grav, am scos trusa de prim ajutor din rucsac: un pachet de şerveţele şi o sticlă cu apă. Am pus o compresă ca să nu mai vedem sânge şi să răcorim locul, am strâns tare în braţe pacientul şi l-am pupat cu încredere asigurându-l că trece imediat.
Din când în când mai aplicăm câte un pupic, mai ştergeam o lacrimă de pe obraz şi mă interesam cum îşi face efectul tratametul aplicat. E bine, durerea începe să dispară, pacientul este încrezător chiar dacă puţin descurajat de posibilitatea de a cădea din nou.
Dar nu-i nimic, de acum încolo ştie ce are de făcut chiar dacă nu sunt eu lângă ea. O compresă cu nişte apă rece face minuni iar dacă lucrurile sunt puţin mai complicate, vine mami şi pupă ca să treacă de tot.
Este incredibil câtă încredere au copiii în noi, când sunt mici. E destul o privire în ochii noştri ca să se hotărască dacă îi doare sau nu. Reacţia noastră iniţială este decisivă pentru sentimentele lor ulterioare. Dacă ne panicăm şi începem să facem o dramă din orice zgârietură, mergem la doctor să dezinfecteze şi interzicem orice acitivitati ce pot fi potenţial primejdioase, nu facem decât să le transmitem şi lor frica noastră şi să-i învăţăm că nu e bine să te avânţi în situaţii care nu sunt 100% sigure.
Dacă în schimb îi învăţăm că important este cât de mult te bucuri de activitatea pe care o faci indiferent de neplăcerile care pot apărea, dacă le spunem că o zgârietură nu e un capăt de ţară şi că o compresă rece va rezolva tot, atunci cu siguranţă copiii noştri vor fi îndrăzneţi şi vor avea curajul să îşi asume riscuri calculate. Vor ştii cum să se protejeze şi cum să se descurce atunci când se lovesc.
