Pun mâna pe clanță și ascult puțin. De pe partea cealaltă a ușii se aude un amestec de chicoteli, râsete, strigăte. Deschid ușa și intru. Îl reperez rapid și am cel mult câteva secunde la dispoziție să-i citesc pe față gândurile și emoțiile înainte să mă vadă sau ca vreo colegă să îl anunțe că am venit să îl iau. Se uită la mine, îmi zâmbește și, de cele mai multe ori vine la mine. O singură dată m-a pus să aștept să termine de pictat un om de zăpadă în timp ce eu mă coceam încet în spatele lui cu cele 14 straturi de haine pe mine.
Îl ajut să se îmbrace și îl întreb șoptit dacă e bine. Răspunsul e fie ”da”, fie o liniște și un limbaj al corpului care îmi spun mai multe decât orice cuvânt.
Plecăm spre casă. Îl simt cum își schimbă starea și postura odată ce ieșim la aer. Sondez puțin terenul, încerc să aflu câte ceva despre ziua lui în feluri care să îi stârnească râsul. E un frig pătrunzător afară. Nu-mi place iarna și vremea rece și nici cele 14 straturi de haine nu mă pot convinge să mai stau pe afară cu Alex să colindăm străzile. În câteva minute suntem acasă.
Descuiem ușa și Sara chiuie de bucurie când îl vede. Vine alergând la el și îl ia în brațe. În fiecare zi. Știu că urmează partea cea mai puțin preferată a zilei mele și mă pregătesc. Și nici nu îmi termin bine gândul că fie o împinge pe Sara, fie se așază în mijlocul holului și, pe un ton nu foarte prietenos, îmi cere să îl descalț. Orice întârziere sau refuz e întâmpinat de declanșarea furtunii.
”Numai cu tine face așa!”
Cam așa arată fiecare după-amiază, de luni până vineri. Excepțiile sunt rare. Și ăsta e doar un exemplu de situație în care Alex descarcă tot ce are de descărcat în prezența mea. Și cum i-aș putea cere să fie altfel? Stă ore în șir în bancă la școală completând fișe, respectând reguli, exersând, ascultând, încercând să înțeleagă și să rețină cantități mari de informații. Totul este foarte static și plictisitor. Iar copiii ăștia au tone de energie pe care nu reușesc să o consume.
(...)
