Sari la conținut

De ce unii copii încearcă până reuşesc, iar alţii renunţă din prima?

De câte ori aţi auzit strigătul furios “nu pot” / “nu o să reuşesc” urmat de hohote de plâns neconsolabil? De câte ori aţi repetat “mai încearcă”, “sigur că poţi”, “nu te lasa descurajat(ă)”?

Eu am pierdut şirul momentelor de abandon şi singurul amănunt care îmi dă speranţă este că am 2 copii. Ce bine că am doi copii! Diferiţi ca ziua şi noaptea, că soarele şi lună. În timp ce unul încearcă de 1 milion de ori, altul nici nu termină prima încercare şi se opresteste descurajat.
După ce m-am liniştit şi mi-a dat seama că ţine de personalitatea fiecăruia cum reacţionează în faţa provocărilor, m-am pus pe căutat răspunsuri şi soluţii pentru a corecta aceasa lipsa de voinţă, pentru că nu ştiu cum altfel aş putea să-i spun.

Am găsit un studiu realizat de Carol Dweck, cercetător la Standfors care a fost preocupată încă din anul 1960 de toate aceste aspecte care ţin de motivaţie şi perseverenţa.
Conform acesteia, copiii se împart în două categorii:
• cei care sunt setaţi pe scopuri fixe şi care cred că succesul se datorează inteligenţei sau talentului nativ.
• cei care îşi schimbă cu uşurinţă scopul şi care se pot adapta provocărilor apărute. Ei cred că succesul se datorează efortului depus.

1. Copiii cu mintea setată pe scopuri fixe. Motto-ul lor este: “Dacă trebuie să depui mult efort înseamnă că nu ai talent sau inteligenţa”.

Copiii cu scopuri fixe cred că nu poţi să te blochezi dacă eşti inteligent. Ei consideră că că dacă trebuie să munceşti mult înseamnă că nu eşti talentat şi (evident) dacă eşti talentat, atunci vei rezolva natural orice provocare. Atunci când au un eşec, aceşti copii se simt prinşi în capcană. Încep să se gândească că poate nu sunt atât de talentaţi pe cât se cred sau atât de inteligenţi precum susţin toţi cei din jurul lor. În general se feresc de provocări, tocmai din teamă că nu vor mai fi percepuţi ca fiind inteligenţi.

2. Copiii cu mintea setată pe scopuri maleabile. Motto-ul lor este: “Cu cât încerci mai mult, cu atât mai inteligent devii!”

Copiii care au scopurile maleabile, cred că inteligentă poate fi cultivată: cu cât încerci mai mult cu atât devii mai deştept. Aceşti copii înţeleg că şi un geniu trebuie să muncească din greu. Atunci când suferă un eşec ei cred că ar putea să reuşească dacă vor acorda mai mult timp şi efort obiectivului respectiv. Ei pun accent pe procesul de învăţare prin experienţă mai degrabă decât imaginii de copil inteligent. Sunt perseverenţi chiar şi cu cele mai dificile sarcini.

Dar cum au luat naştere aceste credinţe în copiii noştri?

Ce anume îi face oare să se încadreze în una dintre tipologiile de care am discutat mai sus? Din acest punct începe poate cea mai interesantă parte a acestui articol. Pentru că, în conformitate cu cercetările efectuate de Dweck, noi părinţii, suntem cei responsabili, prin ceea ce le spunem în mod repetat copiilor, începând cu vârsta de 1 an.

Dweck a efectuat un studiu cu ajutorul unor copii de clasa a 5a pe care i-a împărţit în două echipe. Apoi i-a pus să rezolve la nişte teste pentru stabilirea IQ-ului şi în timp ce aceştia lucrau, le-a adresat următoarele cuvinte:
• celor din primul grup le-a repetat într-una “Wow, ai un scor foarte bun. E evident că eşti foarte bun la asta“
• celor din al doilea grup le-a repetat într-una: “Wow, ai un scor foarte bun. E evident că ai muncit foarte mult.“
Apoi a continuat să-i testeze oferindu-le însă oportunitatea de a alege chiar ei provocări mai grele sau mai uşoare.

(…)

Citește mai mult pe meseriadeparinte.ro!

Articole relationate
Comentarii facebook
Comentarii
    Trimite un comentariu
    Sunt tătic necenzurat
    Abonează-te la newsletter
    Life.ro

    Înscrie-te în comunitatea mămicilor generoase!