„Ține-l bine, nemișcat. Îi punem punga asta grea pe picioare, ca să nu se zbată, și tu îl ții fix aici, cât apăs eu ca să facem poza. Bine, bine, da? Nu mișcă nici capul, nici corpul, nimic.”
Cel pe care trebuia să îl țin bine era un pui de om de 2 luni și 5 kilograme. Puiul meu de om, cu care am fost internată în spital fix la o zi după ce a împlinit două luni de la naștere. Poate emoțiile, poate lacrimile lui, poate lacrimile mele, poate teama de aparatul acela mare, aflat într-o cameră pe ușa căreia scria Pericol Radiații, habar nu am ce a fost, cert e că nu l-am ținut bine din prima. Copil se zbătea, sacii cu nisip îi alunecau de pe picioarele mici și agitate, eu l-aș fi luat în brațe și aș fi fugit zece kilometri deodată. Doamna de la butoane a revenit, mi-a arătat încă o dată cum să-l țin bine și mi-a zis aproape enervată: „Dacă nu-l țineți, stăm aici până diseară, hai să ne concentrăm”.
A doua oară a fost cu noroc. Și tot cu noroc a fost și când medicul s-a uitat la radiografii și a zis: „Da, e ceva la plămâni, dar nu îngrijorător, se putea și mai rău, mai ales că e atât de mic și nici nu e vaccinat”. Vaccinul de două luni (vaccinare antipneumococică) era programat chiar pentru săptămâna aceea, dar nu s-a mai putut face decât o lună mai târziu.
(...)
