Doamne, cum e! Cât e de dezinvoltă, ce frumos vorbește, cum se exprimă, cum poartă conversații, cât e de atentă și de grijulie. Așa îmi doresc să fie și fetița mea peste câțiva ani. Evident că îmi crește inima ca un cozonac în ajun de Crăciun când aud așa cuvinte la adresa Anei. Dau repede să spun că așa e ea, așa a fost mereu, nu știu cât a fost meritul nostru ca părinți și al meu ca mamă. Persoana de la capătul celălalt al conversației mă contrazice.
Bineînțeles că e și meritul tău, se vede clar asta, cum poți să te îndoiești?
Și atunci încep să îmi amintesc. Îmi amintesc de toate momentele în care refuzam să o las într-un scaun sau balansoar și preferam să o plimb peste tot prin casă, să îi arăt ce fac, să îi explic, să îi cer părerea. Ea se uita cu ochii mari și zâmbea cu gura știrbă. Îmi amintesc de mesele noastre la restaurant, când nu reușeam să înghițim doi dumicați unul după altul, pentru că aveam treabă să citim meniul împreună, să facem căsuțe din scobitori, să explorăm restaurantul.
