Stau cât de dreaptă pot eu, dar genunchii nu prea mă ajută. Parc-ar fi două piftii uitate pe masă în miezul verii. Îmi frământ cu mâna șorțulețul. Materialul sintetic se lipește și se electrizează. E prima zi în care îmi place uniforma școlară. De regulă mi-e prea cald sau prea frig în ea, nu îmi place cum se simte pe piele și mi se pare tristă. Dar azi e altfel. Suntem la Văleni, la casa lui Nicolae Iorga. Așteptăm să ne facă pionieri. Nu prea înțelegem exact ce e aia, dar primim bomboane cubaneze la final și pare să fie un lucru bun. Nu va mai fi peste câteva zile, decât pentru unii dintre noi. Pentru cei care primesc șnururile colorate, de șefi. Șef de clasă, comandant de detașament și ale titluri pompoase, care îi fac pe ceilalți să creadă din nou că nu merită. Exact cum au crezut când s-au împărțit coronițele. Am mai avut cravate încă un an și un pic. La fel și uniformă. Apoi a venit Revoluția și totul s-a desființat.
Uniforma școlară a dispărut și în locul ei au apărut blugii, tricourile, colanții. Au apărut culorile.
Multe culori, cât să alunge cu ele tot griul în care ne zbătusem, tot întunericul bolnăvicios, toată tristețea care ne mâncase în comunism. Am dat jos tablourile cu Ceaușescu de pe pereți și, odată cu ele, am aruncat la gunoi șnururile de șefi – Doamne, cât le-am urât și uniformele pepit, din materiale proaste. Atunci au început să se vadă diferențele. Unii aveau pantofi sport de firmă, alții gumari din Obor. Unii aveau blugi prespălați, alții doar pantaloni de trening. Tricourile cu inscripții spuneau multe despre tine. Cam cum spuneau înainte șnururile colorate, numai că acum nu primeai doar tu ștampila de “neadecvat”, ci toată familia. Familia ta avea sau n-avea, tu erai “valabil” sau sărăntoc.
(...)
-15929-t.jpg)
