Sari la conținut

Mă liniștesc, mami! Cum reacționezi când alt copil e agresat în restaurant

Eram într-un restaurant, când, la masa de lângă noi, o fetiță de vreo 5-6 ani a început să plângă zgomotos. Drept vă spun, până atunci observasem doar că există un copil în încăpere, dar nu am sesizat nimic ieșit din comun.

Ei, acum fetița plângea cu suspine, în timp ce maică-sa începuse să îi pună haina pe ea. Tatăl încă mânca. Farfuriile erau pline. Și copila implora:

- Dar mă linișteeeeesc, mami! Promit că mă liniștesc.
- Taci odată, zice mamă-sa în timp ce îi mai trăgea o mânecă pe ea.
- Dar promit, maaaami. Te roooog.

Hohote. Suspine.

De obicei, mă enervează niște copii urlători. Mă enervează de-mi vine să-i arunc pe geam, genul ăla de enervare.

Dar.

Fetița asta, domnule, plângea un plâns îndurerat, nu urlete ca de la nebuni. Doar lacrimile i se vedeau de sub căciulă, obrajii îi străluceau pe dedesubt.

Mă liniștesc mami – era o implorare sub formă de promisiune, iar mie mi se făcea inima bucăți.

Niciun copil niciodată nu ar trebui să plângă așa. Mai bine să urle ca un descreierat. Mai bine să facă pe nebunul ca un Goe modern. Să bată cu furculițele de masă și să tragă toate paharele pe jos. Dar să nu plângă așa, nu ca fetița asta din restaurant. Acest copil nu fusese bruscat nici o clipă.

Nici agresat, nici lovit. Aș fi observat. Nu cu palme, nu s-a folosit forța fizică. Însă ceva totuși s-a întâmplat, un alt soi de bruscare, o agresiune sub formă de amenințare, niște cuvinte care au lovit exact unde trebuia. Un pericol real, pe care fetița prea bine îl cunoștea.
Femeia s-a echipat și ea de iarnă (afară era un frig de crăpau pietrele) și au ieșit amândouă pe rând. Din nou, fără forță, doar în lacrimi și implorări.

S-au întors după multe minute, deși nu m-am uitat la ceas. Nu știu nimic din ce s-a discutat la masa noastră în tot acest timp, parcă tot zgomotul ăsta a devenit de fundal. Eu auzeam doar copilul ăsta minunat cum plânge afară, probabil în față la restaurant.

Tată-său a rămas în continuare la masă și a halit toată mâncarea caldă și bună. În tihnă, că vorba aia, înăuntru nimeni nu-l mai deranja.
Să fi chemat poliția, să fi mers să iau pe cineva de păr? Cu ce drept, ca ce chestie?

Nu știu de ce plângea acel copil. Însă plângea așa cum nici un copil nu ar trebui să plângă niciodată. Ăla nu era un plâns de răzgâiat, nici de răsfățat.

Iar comportamentul părinților, săgețile trimise din priviri, cu vorbe puține, panica fetiței și implorarea ei repetitivă mi-au sfâșiat inima până acum.

(…)

Citește mai mult pe www.siblondelegandesc.ro!

Articole relationate
Comentarii facebook
Comentarii
    Trimite un comentariu
    Sunt tătic necenzurat
    Abonează-te la newsletter
    Life.ro

    Înscrie-te în comunitatea mămicilor generoase!

    Evenimente Bucureşti