Nu te mai ascunde de el, copilul te merită autentic!

O văd ștergându-și repede lacrimile cu un șervețel. Își suflă nasul, scoate o trusă mică de machiaj din geantă, se împrospătează rapid, afișează un zâmbet cât de larg poate, mai degrabă o grimasă forțată și își îmbrățișează copilul. Mami, ești tristă, ai plâns? E prima întrebare pe care i-o pune puștiul. Au un radar copiii ăștia ceva de speriat. Nu, nu dragule, sunt bine, foarte bine chiar. Nu, mami, ești tristă, ce ai? Lasă asta, hai să vorbim de tine, ce-ai făcut azi la școală? Copilul se mai uită o dată neîncrezător la chipul mamei. Simte că ceva e în neregulă. Știe.

De ce avem  atât de puțină încredere în copiii noștri?

De ce credem că dacă ne mascăm durerea într-un zâmbet fals, dacă ne camuflăm nervii într-o grimasă prietenoasă, ei vor lua ce le servim noi pe tavă și vor ignora semnalele pe care le dăm dincolo de cuvinte? Că n-o să ne vadă lacrimile, că n-o să ne audă strigătul, că n-o să ghicească falsitatea? Că ei vor fi calmi când ființele de care sunt legați cel mai mult, părinții lor, fierb în interior.