Îmi aduc aminte cu mare plăcere toate etapele prin care au trecut fetițele în dezvoltarea lor dar în special perioada 2-3 ani care a fost cu adevărat deosebită.
A fost momentul în care am început să îmi pun întrebări și în care mi-a fost evident că din păcate, “cunoştintele mele generale” și intuiția de mamă nu mai sunt de ajuns că să-mi fac “meseria de părinte” la un nivel superior, așa cum îmi doream. Cred că atunci a fost și momentul în care am început să mă documentez cel mai mult, să caut sfaturi și răspunsuri la întrebările care mă frământau.
Citind și căutând am aflat (cu bucurie) că îndoielile mele sunt îndreptățite pentru că perioada 2-3 ani din viață unui copil este una foarte grea și pentru el și pentru părinți. După o perioadă de echilibru (0-2 ani), în care copilul s-a adaptat la viață extrauterină, a învățat și exersat principalele drepinderii (printre care mâncatul, interactionarea cu mediul exterior, reacționarea la diverși stimuli senzoriali și intelectuali) urmează un stadiu de tranziție, primul pe care îl întâlnim în dezvoltarea copilului. Cel de-al doilea stadiu de tranziție se va situa între 13-19 ani, este “Adolescenţa”, așa cum o știm cu toții și despre care avem mult mai multe informații. Poate și pentru că eram deja în perioada “conştienta” din care ne amintim lucruri, deci experiența proprie își spune cuvântul.
(...)
