Eu sunt pornita anul acesta in castigarea unui timp personal - un timp pentru care nu am de dat explicatii nimanui si nici nu mi-l petrec plina de resentimente ca ar fi de bifat o multime de lucruri care uite, din egoism, raman nefacute.
Au trecut deja patru luni din acest an si nu par sa fi inaintat in vreo directie care sa ma scape de frustrarile acumulate, dar si de spaima ca nu cumva sa obtin acel cocktail in care cele mai multe mame par sa cada - dorintele lor sunt mereu pe ultimul plan, dupa cele ale copiilor si dupa cele ale cuplului. Iar ceilalti membri ai familiei, obisnuiti cu aceasta abordare, sa considere ca au intotdeauna intaietate si sa reactioneze din ce in ce mai rau in cazul unui refuz.
Asa ca este cazul sa rup acest tipar de comportament, pana la urma tine numai de mine sa fac asta.
Dar tiparele de comportament se schimba dificil si mereu pare sa intervina ceva mai important: copiii au nevoie de o supa, casa ar trebui curatata mai atent fiindca vine un prieten de-al copilului in vizita, sa ma duc sa iau cadouri fiindca se apropie o zi de nastere, sa merg la supermarket sa fac cumparaturi in liniste, sa scot copiii afara fiindca nimeni altcineva nu ii poate plimba asa bine ca mine, sa caut un loc in care ar fi placut sa ne petrecem vacanta etc.
Nu as putea spune ca nu am niciun fel de timp pentru mine. Poate ca o data sau de doua ori pe saptamana sa imi tai din programul de somn (ceea ce se va vedea a doua zi prin cearcane mai pronuntate, enervare crescuta si incetineala in reactie) pentru a vedea un film online. O data la doua saptamani mi se mai intampla si sa ii trimit pe toti afara din casa ca sa am o ora, macar o ora de liniste. Atunci ma uit la vasele din chiuveta, la praful din biblioteca si imi spun ca nu conteaza. Pot pur si simplu sa vegetez cu ochii pe geam ca si cum nimic din jurul meu nu ar exista. Doar ca astfel de momente sunt rare si denota mai degraba pasivitate si epuizare. Nu este programul pe care mi l-as face daca as avea timp cu adevarat.
Ma intreb cum ar trebui procedat:
- sa imi iau un numar de ore pe saptamana (5?, 10?, sau deja himericul 14, ca sa fie cate doua ore pe zi), impartite pe mai multe zile, care sa fie ale mele. Numai ale mele. Si pe care sa mi le consum precum avarul cu grija de si cei mai mici banuti: sa alerg dimineata, sa imi fac stelute pe unghii, sa colind librariile si sa imi vad prietenele
- sa am o zi pe saptamana in care plec la serviciu si nu mai vin acasa decat noaptea, tarziu, cand copiii sunt plimbati, mancati, imbaiati, culcati. Si in acele ore, va dati seama, atat de multe, sa nu stau niciodata cu ochii pe ceas si sa fug precum in celelalte zile dintr-o parte in alta
- sa plec undeva, departe, cateva zile. Ce pofta as mai avea de un city break! Cum as mai colinda stradute cu nume necunoscute si greu de pronuntat. Cum as mai sta la buza unei cafenele sa ma uit cu respira trecatorii unui alt oras.
Sau poate ca toate cele de mai sus, fiindca, pana la urma, toate sunt normale. Si stiu mai multe mame care le fac, fara macar sa tresara, desi au copii mult mai mici ca varsta. De unde se vede ca varsta copilului nu este esentiala in aceasta ecuatie a lipsei timpului personal, ci mai degraba impresia ca esti in permanenta cea mai buna optiune pentru copilul tau. Sau pentru familia ta. Si ca s-ar duce totul de rapa de nu ai mai purta tu pe umeri povara bunastarii celor din familie. Ceea ce, in majoritatea cazurilor, nu este adevarat - poti lipsi cateva ore fara ca schimbari majore sa se produca. Si fara vreo suferinta din partea copilului. Ba chiar dimpotriva - cu cat il obisnuiesti mai de mic cu ideea ca si tu esti o persoana cu propriile necesitati si interese, cu atat ii va fi mai usor sa accepte aceste 'disparitii' ale tale.
Tu cum stai cu timpul personal? Cat ai avea pe saptamana, daca ai sta sa il calculezi?
