Ce „n-au voie” sa faca copiii in parc

Sper ca acest articol sa fie citit de cat mai multe mame cu copii mici, aflati la primele tentative de iesit in parc. Mame care or sa aiba timp sa digere ce-am scris aici, sa mai citeasca despre asta si in alte parti, daca nu ma cred, si sa se obisnuiasca cu ideea ca iesitul in parc e o treaba „murdara”, solicitanta fizic, psihic si emotional, care-ti testeaza limitele si te face sa strangi din dinti, dar cu multe satisfactii pe termen lung. Pune copilul pe jos prin parc, intre copii, de cand e in stare sa stea bine in fundulet si pregateste-te pentru o cursa plina de obstacole pe care evolutia il obliga s-o parcurga, dar, de cele mai multe ori, persoana insotitoare ii sta in cale.

 

Cainii ar trebui sa stea in lesa, nu copiii

Desi, in teorie, toate lumea stie ca „copiii sunt copii”, adica au potentialul sa se faca zilnic harcea-parcea si sa implice in asta si mediul inconjurator, cu greu li se permite asa ceva, chiar si-n parc, unde ar trebui sa se bucure de o mai mare libertate de „dezastru”. Cu experienta mea de mama care semneaza condica in parc aproape zi de zi am selectat cateva „copilarisme” care le sunt interzise cu desavarsire multor copii. Acestia sunt obligati sa graviteze in jurul apartinatorilor care si-au calcat pe inima si i-au adus in aceasta jungla cu leagane si tobogane si groapa de nisip, eventual sa-i tina si de mana, nu care cumva sa dea vreun pic cu nasul de pericolele normale (si recomandate) varstei lor. Iata ce-mi aud urechile adesea in parc:

„N-ai voie la nisip!” Da, stiu: nisipul este diavolul, intra peste tot, mai ales prin gura, maidanezii au facut caca si pipi in el, se umple copilul de bube si viermi, hainele si incaltamintea se murdaresc, iti face casa praf cand se intoarce din parc.

Poti sa ajungi sa fii o mama care gandeste asa sau poti sa te imbarbatezi cu gandul ca joaca in nisip incurajeaza copilul sa-si dezvolte imaginatia si abilitatile motorii fine, ii furnizeaza cunostinte despre mediul inconjurator, despre conceptele matematice (umple galetica mai mult/ mai putin/ pe jumatate, foloseste forme mai mari si mai mici etc.), il ajuta sa socializeze si sa-si manifeste inclinatiile artistice. Daca mai e si ud – ceea ce pare si mai ingrozitor pentru apartinatorii copiilor-bibelou – este si mai fantastic, pentru ca cel mic poate observa diferenta de textura si poate construi cu el, stimuland dezvoltarea altor si altor abilitati, cum ar fi vederea in spatiu.

 

„Nu mai alerga, o sa cazi!” Stiu si asta: copilul trebuie sa mearga incet, calm, atent la toate obstacolele, nu care cumva sa ia contact cu solul – care trebuie atins numai si numai cu talpile pantofilor, fiind ceva absolut murdar! Iar ca sa te convingi ca numai asa se intampla, il tii viguros de mana, desi e perfect capabil sa mearga si singur unde are interes.

Sau iti poti supraveghea copilul si de la cativa metri distanta, dandu-i posibilitatea sa afle ca exista pericole pe lumea asta (despre care nu te impiedica nimeni sa-i si vorbesti, de altfel, daca te simti mai impacata), sa invete sa-si asume riscuri si sa ajunga, in timp, sa cantareasca corect situatiile in care vrea sa se implice. Unui copil lasat liber doar in perimetrul asigurat si curat al casei parintesti i se fura efectiv sansa aventurii. Cum sa devina un copil curios, pulsand de dorinta cunoasterii, cand s-a invatat minte ca in parc are voie sa faca doar pasii regulamentari, iar acasa stie ce se afla dupa toate colturile si in toate cotloanele? Nu mai zic de dorinta de a face sport, care se inoculeaza fix in aceasta perioada. Cand tu urli la el luni de zile sa nu mai alerge atat, cum o sa vrei sa-si miste fundul de pe canapea peste cativa ani?

 

„Nu pune mana acolo, e ud, o sa racesti!” Sigur, Zana Racelii pandeste copiii care-si trec degetelele prin iarba plina de roua sau sterg cu palmutele leaganele ude din parc si jap! le tranteste niste muci si-o tuse superba, de toamna, sa se-nvete minte sa se mai lase incantati de fenomenele naturale.

Sau poti sa-i explici copilului cum e cu apa care cade din cer – adica ploaia, cu apa care apare peste noapte pe suprafata tuturor lucrurilor din parc – adica roua, poti sa-i arati cum puteti sterge apa si aruncati servetelul ud la cos – adica faceti curat, poti sa-i explici diferenta intre apa asta si cea pe care o bea el, poti sa-l familiarizezi cu conceptul de ud daca insista sa se suie pe tobogan, desi n-ai cu ce-l sterge. Da, isi va uda un pic hainele, dar chiar crezi ca raceste intr-o ora, pana ajungeti acasa? Atunci, macar fa asta intr-o zi cu soare, sa fii cu inima mai impacata.

 

„Nu mai lua de pe jos, e caca, arunca la cos!” Evident, copiii trebuie sa se joace in parc tot cu jucariile aduse de-acasa ori, in cel mai bun caz, cu ale altor copii. Evident, sunt ironica.

Ca sa ai un copil plin de viata trebuie sa-i permiti sa se joace cu viata, cu lucruri vii precum flori si frunze si crengute de copaci si pietre si iarba si insecte. Nu mai spun de animalutele intalnite in plimbarea voastra (normal, dupa ce te asiguri ca sunt prietenoase). Copilul nu va invata niciodata de la super-jucariile educative de-acasa aceleasi lucruri pe care le poate invata de la natura. In primul rand, respectul pentru viata si bucuria de a trai in fiecare zi.
 

 

„Da-te jos de-acolo, o sa cazi!” De data asta sar peste episodul ironic si intreb: „Dar tu ce pazesti? Telefonul mobil? Tigara? Cafeaua cu alte mamici sau bone in parc?” Logic ar fi ca tu sa-l prinzi daca e sa cada, nu? N-ai incredere in tine c-o sa-l prinzi bine? Asta nu pot s-o cred.

In loc sa-i interzici unui copil aceasta placere (si nevoie) a catararii, care-l ajuta sa-si dezvolte abilitatile motorii grosiere, simtul echilibrului, simtul riscului, dorinta de cucerire a noi orizonturi si-l rasplateste cu satisfactia unei noi perspective asupra lucrurilor din jur (ca si tie ti-a placut sa te urci in Turnul Eiffel ca sa vezi Parisul de sus, nu?), uita-te in interiorul tau si leapada-te de fricile personale si de comoditate; intareste-i increderea in tine, ca o sa fii mereu acolo sa-l ajuti, in orice situatie dificila s-ar baga. Ce te impiedica sa te cateri dupa el? Frica, jena, abilitatile fizice limitate? Cum crezi c-ai ajuns asa?

 

Sursa foto articol: goodmenproject.com