Stau pe canapea cu un cappuccino de senzație în mâna dreaptă în timp ce mâna stângă mi se odihnește în palma lui. Copiii aleargă fericiți în jurul nostru, un fel de entertainment gratuit pentru ceilalți oameni din cafenea.
La o masă stau două adolescente și vorbesc efervescent despre ceva. Pe o altă canapea stă un cuplu de tineri care se uită zâmbind cu căldură la Sara. Puțin mai în față, un cuplu 40+, aparent obosiți, purtând o conversație lejeră dar serioasă. Aproape de ei e gașcă veselă, par a fi două familii, cu copii mici, cearcăne mari și sisteme de purtare atârnând pe șolduri.
Dacă le faci acum o poză despre cei mai mulți ai putea zice că sunt lipsiți de griji și poate chiar ți-ai dori să fii în locul lor. Doar că în spatele unui zâmbet, după o coafură îngrijită, niște haine funky sau un anturaj vesel nu e musai să se afle un zbor lin prin viață, fără turbulențe.
Fiecare dintre noi, oameni mici și oameni mari, are un rucsac invizibil în spate, greu ca un ghiozdan ticsit cu manuale școlare. Și în rucsacul ăsta invizibil cărăm atât emoțiile proprii, cât și ”lucrurile” altora, uneori chiar fără să ne dăm seama – convingeri, proiecții, valori, povești, condiționări, frici, dureri sau etichete. Cu fiecare nouă greutate aruncată în rucsac devenim tot mai mult ce zic alții despre noi și uităm să fim cine chiar suntem.
(...)
