Eu şi soţia mea aveam 24 de ani când am devenit părinţii lui Iosif, primul nostru copil. Eram deja căsătoriţi de doi ani, eu urmam cursuri de masterat şi lucram full-time la o firmă de marketing, iar Melania era angajată la un magazine de produse electronice. Ne simţeam îndejuns de maturi încât să facem un copil, dar acum, uitându-mă înapoi, îmi dau seama că nu eram altceva decât doi copii care şi-au dorit un copil, fără să ştie prea bine unde va duce asta.
Mel a născut şi… a început haosul. Iosif nu dormea noaptea aproape deloc şi, oricum ar fi fost, trebuia legănat în permanenţă.
Am dus-o aşa o săptămână… două… o lună, deveniserăm doi Zombie care nu îşi mai ştiau nici măcar propriul nume. Din partea părinţilor nu aveam ajutor mai deloc, aşa că eram pe cont propriu de la 00.00 azi, la 00.00 maine şi tot aşa…
Şi cum spuneam… am dus-o aşa până ce lipsa somnului ne-a zguduit bine mariajul. Sau lipsa banilor… care parcă mergeau numai pe scutece şi lapte praf.
Sau lipsa afecţiunii… pentru că ne simţeam ca doi colegi de apartament cărora li s-a pus în braţe un copil. Sau poate toate aceste lucruri…
Oricum ar fi, ştiu că nu am luptat de ajuns, la acel moment. Nici înainte să avem un copil, nici după. Obişnuiam să fugim unul de altul când apărea un conflict şi tot acest obicei s-a întors împotriva noastră, când am devenit părinţi. Nu poţi fugi la cel mai bun prieten, când acasă îţi plânge copilul..
Aşa am ajuns să ne certăm din cauza vaselor murdare. Din cauze hainelor din coşul de spălat. Din cauza frigiderului gol. Ne certam din orice. Eram ca la un meci unde câştiga cel care arunca victorios cu cele mai urâte cuvinte.
Îmi amintesc că eram într-o zi într-un supermarket, Iosif stătea în căruţul lui şi noi am început să ne certăm… de la cerealele pe care să le cumpărăm pentru dimineaţa. Am început să ridicăm tonul într-atât încât să simţim zeci de priviri asupra noastră. Aveam genul acela de conversaţie despre care ştia sigur toată lumea că, dacă s-ar desfăşura în casă, s-ar lăsa cu ţipete şi cu pahare aruncate. Şi repet: de la nişte cereale…
► Citeşte şi Trei mai greseli ale parintilor divortati
„Se pare că asta ne-a adus nouă nou-născutul nostru”, ne-am spus. Oamenii obişnuiesc să spună că un copil îţi schimbă total viaţa, dar noi nu ne aşteptam la asta. Nu mă înţelegeţi greşit: eu şi soţia mea ne iubim enorm copilul, numai că tranziţia de la doi oameni care nu ştiu să aibă grijă nici de ei înşişi la părinţi… se face destul de greu. Sau, cel puţin, asta s-a întâmplat în cazul nostru.
Eram amândoi epuizaţi, nu ne trebuia nimic altceva decât somn. Iar al nostru avea pe fundal plânsete de copil. Aveam impresia că Mel este cea care mi-a furat somnul, iar Mel simţea acelaşi lucru faţă de mine… Ne uitam la bebe, ştiam că nu are nicio vină şi atunci… celălalt era răspunzător pentru tot, în ochii noştri.
A trecut primul an şi, făcând o retrospecţie, îmi dau seama că ne-am certat zilnic! Mă simt frustrat, epuizat când îmi amintesc, dar chiar aşa a fost…
Dacă la tine primul an a fost uşor, să ştii că nu mai am nevoie de sfaturi şi de recomandări. Te felicit şi te rog… dă-mi pace!
Dar dacă ai simţit ce am simţit eu şi soţia mea, ascultă-mă! Te înţeleg… ştiu prin ce treci sau prin ce ai trecut şi îţi dau dreptate. Nu sunteţi singurii! Ştiu… e al naibii de greu, dar trebuie să mai ştii ceva: merită tot! Din plin! Emoţiile prin care treceţi sunt normale, aproape toate cuplurile trec prin asta, dar chiar va fi totul bine… Copilul va începe să doarmă… la un moment dat! Tu îţi vei ajusta aşteptările cu privire la timpul tău şi la o casă curată. Nu va fi totul bine de la un punct încolo, dar uşor, cu răbdare, totul va fi bine, va fi frumos… Certurile vor înceta…
Rămânând împreună, veţi realiza că aţi crescut împreună de la copii la statutul de părinţi. Veţi învăţa împreună ce înseamnă să ai şi să creşti un copil. Pentru că, în realitate, a fi un cuplu fericit înainte de a avea un copil nu îţi garantează că veţi fi fericiţi şi apoi, când veţi fi trei. A deveni părinte implică un proces lung, care include certuri, compromisuri şi multe lucruri valoroase sentimental aruncate la gunoi.
► Citeşte şi Căsnicia noastră era pe punctul de a eşua - dar am schimbat un lucru minor
Nu e vina ta. Nu e vina soţiei. Cu atât mai puţin a bebeluşului. Este doar realitatea maternităţii, a paternităţii. E stresant, epuizat, dar uşor-uşor, cu voinţă, veţi învăţa să comunicaţi şi chiar să vă iubiţi mai mult. Şi, cel mai important, veţi învăţa să vă ajustaţi aşteptările.
Ştiu că viitorii părinţi nu asta aşteaptă să audă. Ei vor magie, miros de bebeluş şi cele mai frumoase poze din lume, cu cel mai drăgălaş îngeraş. Realitatea, însă, este alta! E al naibii de greu, dar un copil, al vostru, merită asta şi chiar mai mult! Vă veţi găsi calea din nou. Şi veţi fi mai fericiţi ca niciodată!
Sursa foto: Getty Images
