Sari la conținut

Cum le spunem copiilor că-i iubim, fără cuvinte

Fapte, nu vorbe. Cam asta cerem și noi, adulții, atunci când ni se vorbește despre dragoste, despre respect, despre prețuire. Degeaba îmi spui că mă iubești în cuvinte dacă faptele tale arată pe dos. Păi poți să-mi zici de o mie de ori că mă iubești, dacă te comporți ca și cum nu ți-ar păsa de mine și de nevoile mele. Ori lucrul ăsta este valabil și în cazul copiilor noștri. Chiar dacă mai uităm din când în când, copiii noștri sunt și ei oameni.

Și dacă sunt și ei oameni, au și ei nevoi. Și-or fi mici, dar nevoile lor nu sunt direct proporționale nici cu vârsta, nici cu înălțimea lor, ba dimpotrivă aș spune.

Probabil că noi toți am auzit de limbajul iubirii care poate fi atât de diferit de la un om la altul. Adică pentru mine, de exemplu, să-mi arăți că mă iubești înseamnă timp de calitate petrecut împreună, atenție și mângâieri. Asta am eu nevoie cel mai tare și mai tare de la jumătatea mea ca să mă simt iubită. Limbajul omului meu este, pe de altă parte, spațiul, libertatea. Și da, suntem două extreme cu nevoi complet diferite, dar am învățat să ni le respectăm. Sunt persoane pentru care recunoașterea, aprecierea și laudele sunt de departe cele mai importante pentru a se simți iubite, ăsta este limbajul lor. Mă rog, ideea e că limbajul iubirii este felul în care-i poți arăta dragostea ta celuilalt, astfel încât să și ajungă la el, să simtă și el că e iubit, știm asta deja.

Limbajul iubirii la copii

Nu am studii de specialitate, niciun master în parenting. Am însă aproape 4 ani de mămicie, pe deoparte mi se par mulți, pe de alta foarte puțini, oricum insuficienți. Dar în ăștia patru ani de mămicie am aflat că unul dintre cele mai importante limbaje ale iubirii în cazul unui copil, dacă nu cumva cel mai important, este jocul. Nu râdeți, n-o luați ca pe o glumă, deși probabil că vă vine.
Eu cred că jucându-ne cu ei, după regulile lor, este felul în care le putem arăta cât îi iubim, fără cuvinte.
Știu că n-avem timp mai deloc și că numai de joacă nu ne arde nouă la sfârșitul unei zile în care ajungem acasă frânți și mai avem și npșpe lucruri de făcut. Dar și câteva minute măcar, 15-20, câte om putea, contează. Minute în care să lăm telefonul din mână, să alungăm gândurile și problemele, minute în care să-i spunem copilului nostru cât de mult îl iubim. Fără cuvinte. Cu fapte, nu cu vorbe.

Eu am observat, aproape fără excepție, că după fiecare repriză de joacă sau de hârjoneală, de luat în brațe și făcut avionul, de ciugulit burtica, de jucat ascunselea prin casă, de făcut maglavaisuri pe la bucătărie, de împopoțonat păpuși sau pe noi, copilul meu se schimbă. În bine. E mai cooperant, mă înțelege când vorbesc cu el, mă ia în brațe și îmi povestește despre viața din care eu lipsesc, adică aia de peste zi, când eu sunt la muncă.

Și știți ceva? Și eu mă simt mai bine. Preț de câteva minute nu m-am mai gândit la câte-n lună și-n stele, am râs și m-am jucat.

(...)

Citește mai mult pe fricidemamici.ro!

 

Articole relationate
Comentarii facebook
Comentarii
    Trimite un comentariu
    Sunt tătic necenzurat

    Ce fel de părinți suntem?

    Mă ia capul rău de tot când văd/aud ce fel de părinți suntem. Cu toții! Păi ce pretenții să avem noi de la copiii noștri când noi suntem în halul în care suntem. Nu exagerez deloc...

    Abonează-te la newsletter
    Life.ro

    Înscrie-te în comunitatea mămicilor generoase!

    Evenimente Bucureşti