Am fost recent la o petrecere organizată în curtea unei prietene. O treaba foarte relaxată, de zi. O parte dintre invitaţi au venit cu copiii, alţii fără. Eu eram şi cu Albert şi cu Aris, iar Aris avea o zi dintr-aia în care trebuia să dea drumul non-stop la furtun, să vadă la ce foloseşte toporul şi altele asemenea găsite prin curtea omului şi să bage degetele prin gard la ciobănescul mioritic al vecinului. Lucruri obişnuite.
Aş fi mâncat, aş fi băut, aş fi stat la masă şi la soare, că era o zi minunată de toamna. N-am putut, din motivele mai sus menţionate. Dacă cineva mi-ar fi spus atunci: “Hai, stai liniştită, ia un cârnăcior, un ce vrei tu de pe masă, mă ocup eu de Aris cât mănânci!”, cred că mi-ar fi dat lacrimile de recunoştinţă.
(...)
