O săptămână pe drumuri. Ar fi trebuit să fie vacanță, dar a fost mai aglomerată decât o săptămână normală de lucru. Bucuria că ea va juca într-un spectacol unic în țară. Durerea că Buni a mea e încă destul de bolnavă și nu păstrează aproape nimic din omul care a fost. Fericirea unei ore petrecută în curte, la soare, fără să fac nimic. Panica unor kilograme care s-au pus de mâncat aiurea și de care nu mai reușesc să scap. Plăcerea unor preparate gătite cu drag, mai mult de alții decât de noi. Tristețea lipsei unor planuri de sărbători. Recunoștința că măcar am reușit să dăm cu aspiratorul.
Sărbătorile de Paște pentru noi au fost complet altfel decât ar “trebui”. Nu am avut nici timp, nici chef, nici resurse. Cadoul Anei l-am luat pe ultima sută de magazine deschise, Pisicul a primit fix ce a cerut, deși de regulă strecor și o surpriză, de care acum pur și simplu nu am avut vreme. A fost mai mult cu oftat și grabă, decât cu tihnă și lumină. Cu toate astea, am adunat bucăți de zâmbete, frânturi de bucurie, chiote sincere de copil, raze de soare blând de primăvară. Ne-am bucurat de o oră la soare, de o mâncare bună, de un cadou făcut cu drag, de statul în mânecă scurtă după atâta vreme de frig. De o șa nouă la scuter, de pantofii cu toc, de rochița de pânză topită. Fiecare de ce a avut și a putut.
(...)
