Imi amintesc perfect ziua când mă invitase la ea în birou, îmi oferise o bucată de ciocolată cu zâmbet mieros, după care, cu același zâmbet mi-a comunicat că mi-am cam luat-o în cap și că aș face bine să nu uit că ea e șefa mea. Că în firmă nu avem aceleași drepturi și nici aceleași îndatoriri și că eu am cam uitat asta în ultima vreme. Că dau exemplu prost colegilor și că nu tolerează așa ceva. Vorbea apăsat și pe ton linear, în timp ce mesteca între degete staniolul de la ciocolată, cu zgomot. În același timp, eu auzeam cum trosneau alunele pe limba mea, strivite de dinții uimiți de ceea ce urechile auzeau. Simțeam cum se duce zahărul din tableta de ciocolată rapid către creier și cum acesta cere și mai mult zahăr, în timp ce mâna se întinde după o altă tabletă și încă una. Nu mai puteam deschide nici gura, aerul din biroul de 2 pe 3 metri parcă dispăruse cu totul, iar ochii minții orbiseră cu totul, ascunzând haotic amintiri despre o relație de lungă durată cu un angajator în care investisem tot timpul meu și al familiei mele, care mă făcuse să cred că am toată libertatea de pe lume.
(...)
