Nu știu ce-a fost cu luna asta, dar, toate proiectele din ultimii 4 ani începute și neîncheiate, toate responsabilitățile nefinalizate, oamenii care erau veniți au vrut să plece, oamenii care urmau să vină nu au mai venit, proiecte noi care nu-și mai găsesc timp, activități noi la grădiniță, înscrieri la școală, reorganizarea alimentației, abonament la sală, echipă nouă de organizat și gestionat, clienți noi care ar vrea orice mai puțin ceea ce este simplu și ușor de oferit, schimbat cauciucuri, faruri noi la mașină, bărbat care de 3 săptămâni seara este la curs de sailling, organizarea verii și cheltuirea economiilor au picat toate peste mine. Doar peste mine, căci bărbatul e la sailling, v-am zis, nu?
De ceva vreme m-am apucat de sport. Ați văzut, probabil, pe facebook, toată lumea e la sală. Vine vara, trebuie să arătăm bine. Eu m-am dus după modelul ”ce, eu sunt mai fraieră”, în relație cu soțul, bineînțeles. Încă nu mă frustrează nici o gagică într-atât de mult încât să mă motiveze să plec la sală.
Tot bărbatul care-și face timp de orice, iar eu NU, mă frustrează maxim. Buuun, deci a venit domnul din dotare, într-o seară cu întrebarea: eu îmi fac abonament la sală, vrei și tu?
– Bineînțeles, cum adică? Tu, da și eu, nu? Dar tu când ai timp să te duci?
– Îmi fac eu cumva, trebuie să-mi intru în formă.
Și ca și cum nu aș fi alergat suficient când la job, când la fotbal, când în casă după copii, m-am apucat, cu foarte mare greutate să ajung la sală.
Mari obiective nu mi-am propus. Dacă tot mă duc, zic, să scap de celulită și dacă se mai poate, de vreo 2 kg.
Și prima dată unde să mă duc? La o oră de pilates. Că tot visam cândva să devin un personaj din Neveste disperate, să stau acasă, copiii să fie mari și eu tot tânără, să ies dimineața pe răcoare cu salteluța sub braț la o sesiune de pilates în curte, pe iarbă verde. Dacă Eva Longoria nu sunt, măcar pilates să fac.
Ei bine, pentru cine a crezut că pilates-ul e simplu, luați-vă gândul. Am crezut că-mi cad mâinile la exercițiile de încălzire și nu altceva. Plus, concentrarea aia teribilă pe respirație mă ia cu amețeli. Când să te concentrezi, când să mai exersezi. Am scăpat cu viață, dar în final am prins curaj să mă mai duc și altă dată.
Despre ce vreau să vă vorbesc a fost un antrenament de săptămâna aceasta de BodyPump. Pentru necunoscători, așa ca mine, care cred că sportul e precum mâncatul fripturii preferate sau că încă mai sunt în formă suficient cât să țopăi o oră fără efort susținut, ei bine, acest BodyPump te omoară cu zile. Intri pe două picioare, și ieși în patru labe. Fără să exagerez. Am mai tras eu de fiare, am alergat, am ridicat greutăți, am făcut abdomene, na, mă tot duc de vreo lună. La BodyPump m-am dus ca la nașterea lui Andre, ca o floare, ca la ieșire să îmi vină să le spun la toate tipele alea însărcinate și fericite – Vai de mama voastră, nici nu știți ce vă așteaptă. N-ați avut ce face!
Așa și cu BodyPump. Am întârziat, evident, vreo 3 minute. Toată lumea avea ceva greutăți pe lângă ei, un stepper, o salteluță, o tijă pentru greutăți – din aia de o ridici ca pe haltere. Ar fi trebuit să mă sperii și să fug, dar, na, ce mă sperie pe mine? Sala plină ochi de fete și doi bărbați. Până la urmă, bărbații nu au celulită.
Am prins curaj. Dacă atâtea fete pot, oi putea și eu. Dar nici nu-mi puneam problema că n-o să pot.
Cu acest gând în cap, mi-a luat două discuri de 2.5 kg. M-aș fi întins la alea de 5 kg, dar aud un domn de lângă mine care-mi spune:
– Mai bine ați încerca cu 2.5 kg, să vedeți cum e. Apoi, puneți mai mult. Mi-a venit să râd. ”2.5 kg? Euuuuuu?”
Dumnezeu să-i dea sănătate că m-a salvat de la moarte sigură.
Doamne iartă și păzește!
Când a început o dată tipa aia din fața noastră să ridice haltele alea când cu spatele, când cu fața, să-și miște picioarele, să sară în timp ce mișca mâinile cu greutățile, să facă întinderi cu picioarele și halterele când într-o mână, când cu alta, când pe spate, când pe față, când pe stepper, când pe lângă, și striga într-una: Hai, hai, ține acolo, ține acolo hai, hai, încă o dată, repetăm, hai, hai, 1,2, 3, 4, încă o dată, 1, 2, 3, 4, pe cuvântul meu de om că niciodată în viața mea nu am știut că durează atât de mult distanța dintre 2 si 1, iar diferența între a supraviețui și a muri fără aer e la fix un BodyPump distanță.
Iar când tocmai crezi că ai terminat și e timp de-o pauză, începe: Hai, acum abdomene. Asta a fost doar încălzirea!
Momentul când îți schimbi greutățile de pe tija aia sunt semne de la Dumnezeu că mai ești în viață. Reușești să respiri în ciuda faptului că nu mai decât spirit. Corpul a rămas prăbușit undeva între o genoflexiune și-o săritură cu câteva kg sprijinite pe umeri.
Așa cum am reușit să-l nasc pe Andre după vreo 7 ore de travaliu, așa am reușit să supraviețuiesc și celor 60 de minute de BodyPump. Când am ieșit de-acolo, tremuram toată. Aveam impresia că și oamenii tremură în jurul meu. Nu am reușit nici măcar să mă dau cu rimel și mai mult levitam decât mergeam propriu zis.
(…)
Citește mai mult pe mamipetocuri.ro!
