O văd pe marginea trotuarului că pune piciorul pe trecere și opresc. Are un băiețel mic de mână, să aibă vreo 3 anișori maximum și încă un bebeluș măricel într-un sistem de purtare, pe piept. Băiețelul “mare” se desprinde din mâna ei și fuge înapoi pe trotuar. Apucă să îl prindă și pornesc din nou către trecere. Copilul vede un cățel și o ia înapoi. Șoferul de lângă mine se plictisește și pleacă cu scârțâit de roți și probabil ceva cuvinte de duh în completare. Eu am răbdare și rămân. Îi privesc. Mama îl ia cu blândețe de mână și îi vorbește. Bebelușul de pe piept începe să scâncească și atunci surprind privirea ei, care pare să spună “Doamne, te rog fă o minune și teleportează-ne acasă, acum”. Atunci îmi amintesc cât le admir pe mamele cu doi copii și mai ales pe cele cu doi copii mici.
Cum reușesc să facă din două brațe patru și să legene doi copii în același timp
Cum pot convinge un copil mic că, în ecuația lor, el e cel “mare” și are nevoie de un pic de înțelegere de la el. Cum le iese să dea cu o mână piure și cu cealaltă să repare o mașinuță, care fix în secunda aia efectua o misiune planetară de salvare și dacă nu mai merge e nenorocire. Cum le-o ieși să aline două plânsete, să adoarmă doi copii, să mângâie două creștete, să șteargă doi obraji, să împartă atenția aia atât de prețioasă, pentru care copiii sunt dotați cu senzori speciali și cum li se pare că o pierd un pic, cum declanșează alarma de asediu.
