Ascultam descurajată zilele trecute discursul unei mame care povestea cum ora de culcare e sfântă, chiar și în vacanță. În timp ce ea vorbea, în capul meu flutura întrebarea “cum îți iese, frate, cum? Eu și în timpul școlii mă chinui să o bag în pat la 22.00, iar în vacanțe sub 23.30 + nu ne iese și pace”. În aceeași zi, am o conversație cu prietena mea, în care ea îmi spune că merge acasă să le dea copiilor supă cremă, iar eu îi zic că de când ne-am întors din America nu cred că am gătit. Păi și voi ce mâncați? Hmmm, da, bună întrebare. Uneori paste. Nu, de multe ori paste, că oricum e felul preferat al copilului. În alte dăți, omletă rapidă sau roșii cu brânză. Când e chiar groasă, ieșim în oraș. Da, știu, nu prea-s mama perfectă.
Să zic cât negru am văzut în fața ochilor zilele astea, când s-a apucat Ana de caietul de vacanță și am constatat că e tămâie la matematică? Nu că n-am fost mama perfectă, am fost mama și tata monștrilor urlători la un loc. De, dacă tata nu e acasă, cineva trebuia să îi țină locul. Măiculiță, ce-a fost la gura mea. Și ce rău mi-a mai părut după aia și cum m-am dus smerită să îi zic copilei că totuși o să supraviețuim și fără tabla aia a înmulțirii, mama ciorilor s-o mănânce.
Nu, e clar, numai mama perfectă nu m-am simțit săptămâna asta
Noroc că m-am dus la Social Media for Parents și am aflat acolo că e perfect să nu fii mama perfectă, soția perfectă, omul perfect. E minunat să fii imperfect și să lași să se vadă asta. Avem cu toții tendința să acoperim ce e “rău”, să cosmetizăm ce nu ne place, să dăm cu filtre și photoshop și-n viață, dacă on-line ne iese așa bine.
Numai că viața ne-o servește înapoi și ne dă copii, iar copiii ne pun în față fix problemele de care vrem să fugim
În timp ce o ascultam pe Otilia Mantelers, încercam să îmi amintesc când și cine m-a stricat așa tare încât nu pot să duc la bun sfârșit o serie de teme alături de copilă, nici pe timp de școală, nici în vacanță. Indiferent de cine ne-a stricat, e clar că odată cu copiii ne reparăm sau o luăm razna de tot. O parte din “vină” o are presiunea de a fi perfect, presiune care vine din on-line, din cărți, dar cel mai mult de la noi înșine. De la vocea care ne spune “nu vreau să greșesc ca părinte”. O voce care nu e a noastră.
(...)
