– Am ajuns acasăăă! strigă Alex cum pune piciorul în casă. Am fost plecați de azi dimineață în diverse locuri, cu diverse treburi. Prichindeii au fost super cooperanți, s-au jucat, s-au plimbat ținându-se de mână, am râs și ne-am bucurat împreună. Încuiem ușa. Copiii se descalță și se dezbracă, lasă hainele pe unde apucă și încep să își stea unul altuia în cale.
Nu știu dacă e la fel și la voi, dar la noi în momentul în care au intrat în casă încep să se elibereze instantaneu de tot ce au ținut în ei până atunci. Fără excepție. Bine, dacă ar fi să fiu sinceră, e vorba de Alex mai sus, că Sara încă nu are treabă. Ea doar există și Alex face tot posibilul să se împiedice de ea, să o supere, să ne provoace. Uneori, când sunt foarte obosită și cu rezervorul emoțional cam gol, comportamentul ăsta mi se pare foarte enervant. De cele mai multe ori însă trag aer în piept și le luăm pe toate pe rând.
(...)
