Mică și grasă, cu picioare scurte și cutate, ca de bebeluș în creștere. Trunchi disproporționat, sâni mici și depărtați. A, nu, stai, ăsta e corpul. Acum trebuie să își descrie fața. Doar fața, așa i s-a spus. De parcă ar vrea cineva să audă așa o descriere. Ochii rotunzi, mult prea apropiați și cu siguranță deloc albaștri. De ce ar avea ea ochi albaștri, când se știe că ochii albaștri cer un păr blond-auriu, de prințesă ce așteaptă să fie salvată. Al ei e șaten și aspru, în perfectă potrivire cu bărbia bombată și pomeții ca două bile de biliard. Amintește și de urechile mari, buzele subțiri și alunița aia afurisită, care i-a dat bătăi de cap toată copilăria. O strigau colegii “buboasa” atunci când se plictiseau de “caltaboș”. Niciodată nu s-a considerat frumoasă, iar exercițiul ăsta o face să realizeze că nu e chiar deloc.
Habar n-are ce caută acolo și de ce a acceptat să se ducă. I s-a spus că e un experiment și i s-a promis ceva cu “regăsire de sine”. Nu mai e sigură că vrea asta, dar continuă să răspundă la întrebări. Pare că cineva o desenează. A devenit curioasă. E, hai, că portret chiar nu mi-a mai făcut nimeni până acum. Și așa, pe neve. Vocea de după paravan îi spune că e gata, poate pleca. Să fie atentă că pe drum o să se întâlnească cu o altă femeie. Să se uite câteva momente la ea și apoi să iasă să aștepte pe hol.
După 30 de minute e chemată înapoi în sală și i se pun în față două desene. Brusc, simte lacrimi în gât.
(...)
