Sari la conținut

Specialistul spune: „Mami, vreau şi eu un tati cool!”

Săptămâna trecută, am vorbit despre darurile pe care un tată le oferă copilului său, atunci când se implică activ în educaţia sa. Vă invit să citiţi articolul AICI.

Azi am pregătit pentru tăticii de fetiţe, o poveste pentru oameni mari, scrisă cu inima de toate prinţesele din lume, pe care tăticii lor par să le fi uitat pe undeva, printr-un buzunar gol, sau plin cu „griji de maturitate”.

E povestea fetiţei cu chibrituri. Dar nu de acelea care-şi au locul într-o cutie mică, strânsă în pumnul firav al copilei sărace. Este vorba despre cutia cea mai bogată din lume: inima fetiţei tale, tati!

„Mami, vreau şi eu un tati cool!”

Am auzit zilele trecute, jucându-mă în parc cu unul din copiii „mei” dragi, un pui de om întrebând în lacrimi: „Mami, de ce nu am şi eu un tati care să stea cu noi în fiecare zi?”

    Pentru că mami şi tati nu mai locuiesc împreună, draga mea. Sunt oameni mari şi au decis să stea fiecare la casa lui.
•    Şi de ce el nu iese NICIODATĂ cu noi în parc, aşa ca tati ăsta?
•    Pentru că nu are timp NICIODATĂ, scumpa mea. Trebuie să facă bani, să te putem creşte.

Fetiţa se uită cu ochii plini de întrebări la tăticul din faţa noastră, care îşi aruncă în aer prinţesa. Trăind durerea de pe margine, se apropie de cei doi, cu mânuţele pe lângă corp.

•    Tatiiiii, am ameţit! Gata, lasă-mă jos! Aud fetiţa norocoasă cum chicoteşte fericită.

Şi tati se opreşte. Dă cu ochii de fetiţa cu chibrituri, se uită la mine, crezând că sunt mama ei, şi probabil citeşte în lacrimile de pe obrajii mei revolta către tatăl pentru care cariera ori alte treburi de oameni mari îl împiedică să-şi arunce în aer fetiţa.

•    Vrei să te învârt şi pe tine aşa? Aud întrebarea bărbatului din faţa mea.

Fetiţa se întoarce către mama ei, aşezată la un pas de mine, îi cere din priviri dreptul la fericire, şi când îl capătă, se aruncă în braţele „tăticului de împrumut”, fără să răspundă.

Copilul „meu”, părând că şi-a lăsat autismul acasă, vine alergând spre mine: „Moni, de ce plângi? Te-ai lovit? Gata, gata, nu mai plânge!” Dă să-mi şteargă lacrimile, eu îl îmbrăţişez, şi, printre o mie de întrebări, îi răspund: „Oamenii mari plâng uneori fără să se lovească. Uite, fetiţa aceea m-a emoţionat aşa de tare, că plâng de bucurie, aşa cum mai plâng câteodată când tu înţelegi ce-ţi explic sau îmi mai spui aşa, pe nepusă masă, TE IUBESC!” 

(…)

Citeşte mai mult pe taticool.eu

Foto: Taticool.eu 

Articole relationate
Comentarii facebook
Comentarii
    Trimite un comentariu
    Sunt tătic necenzurat

    Desenele animate și educația

    Plouă afară. E frig și cred că e un moment potrivit pentru acest subiect, despre care vreau să scriu de ceva vreme – despre educația copiilor și desenele animate. Un lucru e sigur, copiii...

    Abonează-te la newsletter
    Life.ro

    Înscrie-te în comunitatea mămicilor generoase!

    Evenimente Bucureşti