Ziua în care mama a hotărât să nu fie mai mult decât un corpul m-a născut a fost prima mea zi pe acest pământ. Poate hotărârea a luat-o de mult, nu știu și nu voi afla, probabil, niciodată. Și poate nici nu mai contează.
Știu doar că am ieșit de acolo, de unde nu știam ce e frigul și căldura, ce e foamea, ce e singurătatea. Și am apărut aici, unde din când în când cineva îmi dă să beau ceva. Îmi pune parcă un dop, să nu mai plâng atât de tare, că deranjez.
Îl deranjez pe bebelușul de lângă mine, care are o mamă să îl țină în brațe, ori de câte ori plânge sau vrea să doarmă. O deranjez pe mama lui, care se uită la el ca la o icoană și l-ar pupa întruna pe el. El ce o avea și eu nu am?
Le deranjez pe doamnele asistente, că eu fac gălăgie și ele au nevoie de liniște. Simt deja că deranjez pe toată lumea și nu am făcut niciun efort să fiu aici. Nu am cerut să fiu pe lumea asta.
Un corp m-a crescut și m-a lăsat aici, singur. Fără să fiu întrebat, fără ca măcar să apuc să greșesc.
Copilul de lângă mine va pleca acasă. Va fi lângă mama lui, va ști ce e iubirea. Ce se va întâmpla cu mine? Voi fi dat din mână în mână. Voi fi aruncat într-un spațiu gol de iubire, la fel ca alți copii la fel de "vinovați" ca și mine.
Voi fi încă o cifră într-un registru. Voi fi unul dintre acei săracii copii!. Oamenii se vor uita la mine și, probabil, vor ofta. Apoi toți își vor întoarce privirea, pentru că voi fi o realitate prea greu de privit.
De ce eu, de ce așa? Habar nu am. Nu voi ști niciodată, probabil. Cum nu voi ști de ce mama a fost doar un corp care să mă nască și nu o inimă care să mă iubească.
