Îl iei de la ușă, zâmbește, îți arată un desen. Trei minute mai târziu, în mașină, plânge isteric pentru că i-ai dat paharul roșu în loc de cel albastru. Îl întrebi ce s-a întâmplat, el urlă mai tare. Ajungi acasă convinsă că a avut o zi groaznică, iar educatoarea îți spune a doua zi că a fost perfect toată dimineața.
E important să știm că nu e o contradicție, ci felul în care funcționează un copil mic după ore întregi în care a trebuit să aștepte rândul, să împartă jucăriile, să stea la masă, să asculte reguli care nu sunt ale lui. Toată energia aia de autocontrol se consumă, iar când ajunge într-un loc unde se simte în siguranță, adică lângă tine, o eliberează dintr-o dată. Paharul roșu nu e cauza. E doar ultima picătură dintr-o zi întreagă de efort.
Ce faci concret în mașină sau pe drumul spre casă
- O gustare la îndemână, în mașină sau imediat ce urcă, nu doar acasă peste o jumătate de oră. Foamea combinată cu oboseala e cel mai rapid drum spre criză de nervi.
- Apă, nu suc sau altceva dulce dacă vrei să-l calmezi repede, nu să-l încarci și mai tare.
- Tăcere sau o voce joasă din partea ta, nu o rafală de întrebări despre cum a fost ziua. "Cum a fost la grădiniță?" pică prost exact acum, chiar dacă întrebarea e firească.
- Contact fizic, dacă îl acceptă: brațe, spatele lipit de scaun, o pătură pe genunchi în mașină. Corpul lui are nevoie să simtă că poate lăsa garda jos.
- Timp fără nicio cerință. Nu-l duci direct la teme, la baie, la ordonat jucăriile. Îi dai zece-cincisprezece minute în care nu trebuie să facă nimic.
- Muzică pe care o cunoaște deja, nu ceva nou de învățat sau ascultat cu atenție.
Ce strică lucrurile, chiar dacă pare firesc s-o faci
- Să-l întrebi imediat ce a greșit sau cu cine s-a certat. Detectivismul de la ușa mașinii nu-l calmează, îl activează.
- Să negociezi în toiul crizei. "Dacă te oprești din plâns, îți dau bomboană" nu funcționează când creierul lui e în criză, nu în modul în care poate calcula un schimb.
- Să-l cerți pentru cum reacționează. "Nu mai țipa așa, nu e cazul" adaugă rușine peste o stare pe care oricum n-o controlează.
- Să treci direct la program: teme, duș, cină, cu liste de sarcini rostite una după alta. Pentru un copil epuizat, fiecare cerință nouă cântărește dublu.
- Să te scuzi în fața lui pentru cum a fost ziua ta, sperând că se calmează din empatie. La vârsta asta nu are cum să-ți reglementeze ție starea și pe a lui în același timp.
Colapsul ăsta de după program nu înseamnă că grădinița e greșită pentru el sau că tu ai greșit ceva la ridicare. Înseamnă că a muncit toată ziua să se comporte cum i s-a cerut, și acum, lângă tine, nu mai trebuie.
Peste câteva luni, tot procesul ăsta se scurtează. Plânsul din mașină devine o supărare de cinci minute, apoi doar o tăcere obosită pe bancheta din spate. Deocamdată, gustarea, apa și cele zece minute fără nimic de făcut sunt tot ce poți controla, și, de fapt, e suficient.
Citește și Copilul plânge și în a doua săptămână de grădiniță. Ne îngrijorăm?
