Am cumpărat ghiozdanul ieri. L-a probat de trei ori, s-a învârtit cu el prin cameră, mi-a arătat cum se deschide fiecare buzunar.
Ce bine!
Ce bine că se termină vara asta lungă, cu ecrane și plictiseală și "mami, nu mai știu ce să fac".
Ce bine că se întoarce la prietenii lui, la cancelaria care miroase a cretă și dezinfectant, la rutina care ne face să avem și spor.
Dar ieri, când l-am ajutat să-și pună ghiozdanul cel nou pe umeri, am scos din dulap și pantofii de anul trecut, să văd dacă mai are nevoie de ei. Nu mai are. I-au rămas mici...
Vorbește diferit, glumește diferit, are alte lucruri care îl frământă.
E un an mai mare. Are alte întrebări. Nu mai vrea să-l conduc până la ușa clasei.
Crește frumos, și tocmai asta mă doare — că nu mai e copilul care se agăța de piciorul meu în prima zi de grădiniță.
E ciudat cum pot exista amândouă în același timp: bucuria că se pregătește pentru viață, și dorul de vârsta pe care tocmai a lăsat-o în urmă.
Anul ăsta o să-l duc la școală și o să-l privesc cum intră pe poartă, mai încrezător decât anul trecut, mai puțin nevoie de mine.
E exact ce ne dorim pentru ei. Să crească. Să aibă nevoie de noi tot mai puțin.
Doar că nimeni nu-ți spune cât de mult te doare partea asta bună.
Așa că azi, când îl duc la școală, o să-l privesc puțin mai mult decât de obicei.
O să-i simt mâna în mâna mea, cât mai e încă suficient de mică să vrea asta.
Pentru că anul viitor s-ar putea să nu mai vrea.
