Am mers câteva zile cu copiii la Bacău, la părinții mei. Nu mai fusesem de mult, chiar îmi era dor de locurile în care am copilărit.
În prima seară, i-am luat pe Albert și pe Aris la o plimbare prin cartier. Așa mic îmi pare orașul acum. Totul e, practic, la o aruncătură de băț.
.
Uitați, copii, aici am mers eu la grădiniță. Vedeți? Aici era liceul meu. Ei, și aici și școala generală. Iar prin locurile astea mă jucam cu prietenele mele. Aris era wow, se minuna de fiecare pietricică, petic de iarbă sau clădire care ne ieșea în cale. Așa e viața la 4 ani, magică. Albert, în schimb, reacționa puțin spre deloc.
.
-Ești ok? Îl întreb.
-Sunt...
-Nu pari.
-Mamă, ce vrei, mă plictisesc. Aș prefera să fiu cu cineva de vârsta mea. Noi doi nu prea mai avem ce discuta...
.
Pfff, a fost ca o lovitură în moalele capului.
(...)
