Învățătoare, profesoară de engleză, coafeză, cântăreață, chirurg. În diferite momente ale copilăriei mele astea erau răspunsurile standard la întrebarea atât de des primită: Tu ce o să fii când vei fi mare?
La așa întrebare, așa răspuns. Ce altceva puteam eu să spun când știam că există doar acele meserii? Printre ele tot îmi voi găsi una care să îmi fie mai pe plac!
Părinții mei nu s-au opus când am ales să merg la secția de mate-info la liceu deși matematica nu mi-a fost dragă niciodată, dar toți colegii cu care mă înțelegeam bine mergeau acolo. Au fost poate cei mai lungi 4 ani din viața mea, dar eu am ales. Habar nu aveam ce o să mă fac când o să fiu mare. Nici la o anumită facultate nu am fost presată să dau. Mie îmi suna bine Tranzacții Internaționale și asta am ales. Sunt foarte puține lucruri practice pe care le-am aflat în anii de facultate și pe care azi le folosesc. Nici atunci nu descoperisem ce voi fi când voi fi mare. Cel mai clar am însă în minte discuția cu ai mei despre master. Eu am fost în ultima generație cu 4 ani de facultate și masterat opțional. Aveam deja o vagă impresie că Resursele Umane ar putea fi ceea ce căutam ca direcție în carieră și, în lipsa unui program de master valoros și cu adevărat util în zona asta, am decis să nu aplic la niciunul doar de dragul diplomei. Și azi mai cred că am ales bine. Au trecut anii, am explorat, am ajuns să lucrez în training, să obțin certificări internaționale care chiar îmi sunt de folos în ceea ce fac, iar azi nu sunt doar trainer, ci sunt și coach. Păi de unde era eu să știu că se vor inventa meseriile astea până eu voi fi mare? De blogger nici nu mai zic, că se încing spiritele în jurul acestui job care încă nu există oficial într-un nomenclator de numa’!
Poate dacă m-ar fi întrebat altfel aș fi răspuns diferit. Acum câteva săptămâni citeam un articol foarte fain despre educație, scris de Olimpia Meșa pentru revista The Woman. Printre altele, spunea că părinții au nevoie mare de o schimbare de paradigmă în ceea ce privește viitoarele meserii ale copiilor lor. Tehnologia avansează, automatizarea e în toi și multe din job-urile de azi vor fi executate cu brio de aplicații sau roboți. Apoi, cum am mai spus-o și cu alte ocazii, eu cred că pe ai noștri copii îi așteaptă un viitor cu multe meserii creative pe care le vor face ca propriii lor angajați, freelanceri adică. Punând piesele astea de puzzle la un loc îmi dau seama că da, ei chiar au nevoie de competențe cum sunt rezolvarea problemelor, gândirea critică, creativitate, empatie și colaborare.
