Pentru mine, 32 decembrie nu e o glumă. E ziua în care, după ce se termină zgomotul, rămân singură cu mine. Cu casa puțin vraiște, cu copilul obosit de atâta „sărbătoare” și cu un corp care simte tot anul pe care l-a dus.
E ziua în care nu mai am chef de rezoluții.
Am mai făcut liste. Am mai promis că „anul viitor o să fiu mai calmă”, „mai prezentă”, „mai organizată”. Și de fiecare dată m-am trezit, prin februarie, simțindu-mă prost că n-am reușit să fiu nici măcar varianta ideală din capul meu.
Adevărul?
Nu vreau să fiu un părinte mai bun.
Vreau să fiu un părinte mai blând cu mine.
Pentru că știu cum arată zilele mele reale.
Știu diminețile în care ridic tonul prea repede.
Știu serile în care spun „mâine” de prea multe ori.
Știu vinovăția aia surdă care apare fix când copilul doarme și casa tace.
În 32 decembrie îmi dau voie să recunosc ceva ce nu spun des:
că uneori sunt obosită până la os.
că iubesc enorm, dar nu mereu frumos.
că nu toate zilele mele sunt educative, conectate sau „cu sens”.
Și că e în regulă.
Anul acesta nu vreau să promit că voi face mai mult.
Vreau să promit că nu voi mai crede că nu fac suficient.
Vreau să-mi promit că, atunci când greșesc, nu voi transforma greșeala într-un verdict despre mine.
Că nu voi mai confunda o zi grea cu un părinte slab.
Că nu voi mai cere de la mine lucruri pe care nu le-aș cere niciodată altcuiva.
Poate asta e rezoluția mea reală:
să fiu aici.
Nu perfect. Nu constant.
Ci sincer.
Să îmi îmbrățișez copilul fără să mă gândesc dacă „am făcut destul azi”.
Să mă culc fără să refac în cap fiecare replică spusă greșit.
Să înțeleg că parentingul nu se evaluează la final de an.
32 decembrie nu e despre începuturi mari.
E despre a nu te abandona pe tine în timp ce ai grijă de alții.
Iar dacă noul an mă găsește la fel de imperfectă, dar încă dispusă să iubesc, să repar și să continui…
atunci e suficient.
