Femei cu care lucrez sau cu care mă cunosc mai bine se plâng mereu că munca lor cu picii nu e apreciată de soți. Plângerile cele mai comune sunt cam așa: ”T. zice că nu mă ocup suficient de copii!”, ”M. mă întreabă de ce nu duc copiii și la nu știu care activitate!” sau ”Z. zice mereu că i-am educat prost!”. Say what?? Nu pot să nu mă revolt! Să vedeți cum am ajuns la un grafic de parenting.
Cum ziceam, în cultura noastră copilul e cam al mamei. Bărbații muncesc și aduc banii în casă, nu-i așa? Sper totuși că s-au mai schimbat lucrurile de la generația mea și a părinților mei încoace. Am încredere în mamele mileniale și cuplul pe care îl formează. Am încredere că le vor da voie și partenerilor lor să interacționeze cu copiii. Și că partenerul e deschis și cooperant, că își dorește să contribuie la creșterea și educația lor. La urma urmei, la proiectul ”bebe” contribuie ambii parteneri, așa după cum, în uniunea lor ambii sunt parte contributoare financiar în casă. Adică și femeia muncește, e independentă financiar și îi place ce face. Plătește și ea o rată acolo sau o vacanță, nu-i așa? La fel ca bărbatul. Nu suntem noi egali în acest moment? :) E dezbatere mare aici, dar să trecem un pic peste.
Din păcate, tot mai multe cupluri au ajuns să se despartă. Ceea ce credeau că îi va uni ajunge să îi despartă, de fapt. Să crești un copil e greu, să construiești un cuplu trainic nu e simplu. Tentațiile mediului sunt mari, voința slabă, educația de acasă..no comment, gradul de implicare către zero. Prea mulți copii ajung să asiste la divorțuri dureroase din care își revin cu greu. Urmează ani când la mama, când la tata, după cum e înțelegerea. Copilul intră într-un grafic de parenting, după cum pot și vor părinții, mai mult. O mamă îmi spunea ieri că fostul soț e mai conectat la copiii lui acum, după divorț, față de cum era înainte. Dacă atunci nu le vedea cu zilele sau nu se implica deloc în creșterea lor, acum e acolo, prezent, se simte. Ce amar am simțit în vocea femeii rănite, doar eu și ea știm...
(...)
