Toată copilăria mea, am văzut cum bunica, ori de câte ori primea câte un lucru drăguț, îl punea deoparte. Cutii cu bomboane de ciocolata, parfumuri, eșarfe din matase, ciorapi fini, tot felul de produse cosmetice, erau puse la pastrare prin câte un dulap, si-si mai facea cu ele obligațiile, cum spunea ea. Sau mi le dadea mie, i le oferea mamei. Niciodata nu am văzut-o sa se bucure de lucrurile pe care le primea. Niciodată!
-Buni, i-am zis, dar pastreaza tu parfumul asta, de ce mi-l dai mie?
-Ia-l, că ești tânără, eu parca ce să fac cu el?
-Să te dai, buni, să te dai cu el.
Am rămas cu amintirea asta a dulapului doldora de lucruri ale ei, însă menite să plece către alții. La fel țin minte ca făcea cu vesela pe care o pastra “de bună”, hainele frumoase pe care nu le purta, lenjeriile de pat din materiale fine, toate puse la păstrare pentru “momente speciale”, care nu se știe dacă aveau sa mai vină vreodată.
(...)
