Nu îți dai seama cât de gol e aerul până nu îl umple primul plânset al copilului tău. Sunetul acela crud, spart, aproape animalic, care îți spune că e viu, că a venit, că totul s-a schimbat iremediabil. Ți se taie respirația, dar nu pentru că ești obosit, ci pentru că, dintr-o dată, fiecare celulă din tine înțelege că nu mai ești singur.
Plânsetele de început nu seamănă între ele. Unele cer lapte, altele brațe, altele doar prezența ta. Ajungi să distingi nuanțele după câteva săptămâni, ca și cum ți s-ar fi deschis un nou simț. Îți dai seama că un țipăt scurt înseamnă foame, că un geamăt stins e oboseală, că un plâns ascuțit e durere. Și fiecare sunet te trezește, chiar și din cel mai adânc somn, cu o precizie care n-are legătură cu biologia, ci cu iubirea.
Apoi apar sunetele de bucurie. Râsul acela care la început pare o tuse ciudată, dar pe care îl recunoști imediat ca râs. Chicote scurte, neîndemânatice, care îți taie picioarele de emoție. Pentru prima dată, simți că te iubește înapoi, că există un dialog, chiar dacă e făcut doar din aer și vibrații.
Și vine momentul silabelor. „Ma-ma”, „ta-ta”, spuse poate întâmplător, dar auzite de tine ca o declarație. Îți vine să le înregistrezi, să le scrii pe pereți, să le oprești cumva în timp. Îți dai seama că toate cărțile, toate teoriile, toată pregătirea pentru a fi părinte pălesc în fața unui „ba-ba” spus într-o dimineață oarecare, cu gura încă plină de lapte.
Sunt sunete care nu au valoare muzicală, dar care devin coloana sonoră a vieții tale. Îți dau ritm zilelor, îți reglează nopțile, îți dictează emoțiile. Fiecare plânset, fiecare chicot, fiecare silabă îți rescrie existența, îți schimbă prioritățile, îți dă alt sens.
Primele sunete ale copilului nu sunt doar începutul limbajului. Sunt începutul unei lumi în care totul se traduce altfel: dragostea înseamnă veghe, răbdarea înseamnă repetiție, fericirea înseamnă un zgomot mic, dar perfect.
Citește și Copilul meu, mă uit la tine ca la o icoană și îi mulțumesc zilnic Domnului că te am
