I-aș mulțumi în fiecare secundă. Prin tine, mi-a transmis că mă iubește.
Diminețile noastre sunt tandre și moi ca o rugăciune. Te trezesc pupându-ți obrajii atât de moi și îți spun că ești minunat. Îți deschizi ușor ochii negri și îmi răspunzi, serios, ca un om mare: „Și tu ești minunată, mama mea.” Atunci, simt că nu mai am nevoie de nimic altceva pe lume. Ești cald, ușor transpirat și miroși a fericire pură. Și în fiecare dimineață, în mirosul acesta unic, eu recunosc sensul vieții mele și nu știu cum să îi mai mulțumesc Domnului pentru tot ceea ce trăiesc.
Apoi, în drum spre școală, îmi vorbești despre lucruri care pentru alții par nimicuri. Pentru mine însă sunt totul. Cum îți explici lumea, cum îmi pui întrebări, cum încerci să înțelegi ce înseamnă „adevărul” sau „nedreptatea” la doar șase ani… De multe ori nu știu să-ți răspund, dar mă bucur că mă alegi pe mine să mă întrebi.
Cel mai mult mă îngenunchează ritualul nostru. Îmi spui să-ți pup palma și apoi o lipești de obraz. „Așa să-mi stea pupicii la școală, mami.” Și tu chiar crezi că rămân acolo, ca un plasture invizibil peste dor. Uneori și eu cred. Îți pup palma cu o teamă aproape superstițioasă, de parcă dacă uit vreodată să o fac, s-ar rupe ceva între noi.
Și vine momentul acela… te privesc cum intri singur pe ușa școlii. Mic și totuși atât de mare. Cu ghiozdanul mai mare decât spatele tău și cu pasul încă nesigur, dar hotărât. Eu rămân pe trotuar, cu ochii umezi și palmele transpirate, de parcă eu ar trebui să dau examenul. Tu doar te uiți înapoi, o secundă scurtă, și intri. Și tot ce pot să fac e să mă rog ca pupicii din palma ta să țină, căci eu nu mai am voie să trec pragul.
Și seara, când stingem lumina, începe examenul meu adevărat. Atunci vin întrebările, una după alta, despre colegi, despre ce a spus cutare, despre cine a fost rău, cine a râs, cine a împărțit sau nu pachețelul. Îmi povestești totul cu o seriozitate care uneori mă doare, pentru că înțeleg cât de repede se schimbă lumea ta. Îți comentez cu grijă, ca să nu stric nimic din încrederea asta a ta în mine. Sunt binecuvântată că mă lași să fiu prezentă în poveștile tale și adormi cu fruntea lipită de pieptul meu, ca și cum eu aș fi singurul scut între tine și tot ce e greu pe lume.
Copilul meu, mă uit la tine ca la o icoană. Pentru că ești perfect, pentru că ești al meu. Pentru cruzimea ta de dimineață, pentru întrebările tale serioase, pentru palma ta mică ce strânge pupicii mei și pentru curajul cu care mergi singur acolo unde eu nu pot intra. Îi mulțumesc zilnic Domnului că te am.
Citește și Viaţa de mamă: De ce nu mi-a spus nimeni cât de minunat e să fii mamă?
