Să ai un sat care să te ajute să îți crești copilul și să te simți vinovată pentru asta

“E nevoie de un sat să te ajute să sat întreg, pentru a crește un copil”, spune un proverb, dar oare se poate fără sentimentul de vinovăție?

Mă gândesc la mama mea, care m-a crescut ca pe tine, probabil: spăla de mână, gătea 3 feluri de mâncare pe zi, făcea curat toată ziua, sărbătorile ne găseau cu masa plină cât pentru un sat întreg și pe ea nu o ajuta nici măcar soțul.

Și mă uit la mine: slow cooker, aspirator-robot, mașină de spălat vasele (neinstalată încă, dar va fi), o mamă și o mamă-soacră la un pas distanță și cu brațele mereu deschise, un soț înțelegător și, totuși, mi-e greu!

Dar problema cea mai mare nu este oboseala care există și căreia îi fac, totuși, față cu brio, ci sentimentul de vinovăție: cum mama mă’sii mamele noastre puteau și noi nu? Sau, mă rog, “eu nu”, căci poate tu, cititoare dragă, ești mama în papucii căreia îmi doresc și eu să fiu.

Greșesc că aleg să nu-mi las puiul să plângă și stau mai toată ziua în picioarele lui?
Greșesc că aleg să-l las să doarmă în brațele mele, conștientă fiind că momentele acestea sunt cele mai frumoase și fug ca vântul și ca gândul?
Greșesc că prefer să mă joc cu el și nu să îl las cu orele la tv? (Nu blamez pe nimeni aici, probabil în această situație aș fi și eu, dacă nu aș avea “satul”)

Sau... greșesc că mă simt vinovată?

Voi cum stați cu sentimentul de vinovăție? Este ceva ce ar trebui să îmi spun adesea, pentru a mă ajuta să mă bucur de tot ce am.