Am momente, deloc puține, când mă uit la copila mea dragă, o văd așa mică și perfectă și simt cum mi se rupe inima. Nu că mi se rupe, mi se sfâșie de-a dreptul. O iubesc atât de mult, habar nu aveam până să apară ea în viața mea că există o astfel de iubire.
Mă uit la ea și mă minunez ce copil frumos am crescut. Frumos pe-afară, dar mai ales frumos pe dinăuntru. E atât de bună. E atât de pură, de inocentă. Parcă nici nu-mi vine să cred că eu am parte de-o astfel de binecuvântare. M-am luptat mult cu mine de când ea a apărut în viața mea, dar recompensa e de neprețuit.
Și când mă uit la ea și văd toate astea și-apoi mă uit în jurul meu și văd câtă răutate și urât este în lumea asta simt că mi se sfâșie inima. Gândul că la un moment dat cineva i-ar putea face rău îmi face sufletul țăndări.
► Citeşte şi Tu știi cât de permisiv sau strict să fii ca părinte?
O lume nebună, ne-bună
Și sunt întâmplări de zi cu zi care-mi declanșează durerea asta căreia nu știu cum să-i fac față. Ca de exemplu zilele trecute, în autobuz. Veneam de la medic, mă tot caut de vreo săptămână. Eram amețită, abia așteptam să ajung acasă. Lângă mine o copilă de maxim 11 ani. Poate chiar mai puțin. Tot dădea telefoane într-o veselie. Dar cu asta deja m-am obișnuit, așa că mi-am văzut în continuare de amețeala mea. La un moment dat o aud:
”Rebeca? Ce faci, fată? Auzi, știu cum să faci. Când o bați să-i dai la față! Dă-i la față! La fațăăă! Îți zic eu că așa-i cel mai bine. Dă-i la față, dă-o-n gâtu’ mă-sii”
(…)
Citeşte mai mult pe fricidemamici.ro
