Anunțul că Laura Cosoi este însărcinată cu al cincilea copil a declanșat, previzibil, un val de reacții. Nu doar de surpriză, ci și de judecată. De la ironii subtile până la critici directe, discursul public a alunecat rapid de la o informație personală la un verdict colectiv.
A avea mai mulți copii nu este nici un act de bravură care cere aplauze, nici o abatere care cere explicații. Este o alegere. Iar într-o societate care pretinde că susține libertatea individuală, acest lucru ar trebui să fie suficient.
Există o confuzie persistentă în spațiul public: ideea că numărul copiilor trebuie justificat. Că devine acceptabil doar dacă se încadrează într-o normă tacită — nici prea puțini, nici „prea mulți”. Or, realitatea este mai simplă și mai incomodă: nu există un număr corect universal, ci doar contexte diferite.
Când vorbim despre familii care au resursele necesare — emoționale, financiare, educaționale — discuția despre „prea mulți copii” își pierde rapid sensul. Copiii nu sunt o problemă de matematică socială. Sunt o responsabilitate asumată. Dacă această responsabilitate poate fi dusă coerent, constant și cu respect pentru nevoile fiecărui copil, atunci argumentele critice rămân fără substanță.
Mai mult, ideea că femeile cu mulți copii „dau un exemplu greșit” trădează o altă problemă: dificultatea de a accepta alegeri care nu ne seamănă. Pentru unele femei, împlinirea vine din carieră. Pentru altele, din maternitate. Pentru multe, dintr-un amestec al celor două. Niciuna dintre variante nu este superioară moral celeilalte.
Un alt aspect rar discutat este acesta: copiii crescuți într-un mediu stabil, cu acces la educație, modele funcționale și siguranță emoțională nu sunt o povară pentru societate, ci exact opusul. A reduce discuția la număr, ignorând calitatea contextului, este o formă de gândire superficială.
Poate cel mai important lucru de spus este și cel mai simplu: nu este treaba noastră. Sarcina, familia, planurile reproductive ale unei femei — celebre sau nu — nu sunt subiect de dezbatere publică. Faptul că cineva este persoană publică nu anulează dreptul la alegeri intime fără a fi puse sub lupă morală.
Criticile de acest tip spun mai multe despre anxietățile societății decât despre femeile care aleg să aibă mai mulți copii. Ne este mai ușor să judecăm decât să acceptăm diversitatea reală a vieților trăite diferit de ale noastre.
Poate că adevărata conversație utilă nu este despre câți copii „ar trebui” să aibă cineva, ci despre cum putem deveni mai puțin intruzivi și mai puțin grăbiți în a transforma alegerile personale în sentințe publice.
