Dacă mă urmăriți de ceva vreme, probabil știți că nu prea scriu în trend, la modă sau ca să fac trafic pe blog.
Scriu ca să mă simt bine, scriu ca să transmit o idee din care cineva poate învăța ceva și rareori scriu la nervi. Mă rog, scriu la nervi, dar nu public. Pentru că la nervi se spun multe, iar cortexul prefrontal (cel cu care gândim) se blochează. De aceea când ești nervos, e mai bine să bei o cafea, să-ți pui o muzică bună, să scrii dar să stai în pătrățica ta până ți se reașază gândurile la loc.
Azi însă, vreau să scriu despre Freddie Mercury. Am fost la cinema și am văzut filmul. Dar nu despre film vreau să vă povestesc, poate doar să vă spun să mergeți, să nu-l ratați.
Ce-i face pe oameni excepționali?
Am fost la film și dincolo de toată povestea grupului care e destul de mult voalată, o scenă m-a pus rău pe gânduri: aia în care Freddie se duce la Brian și Roger și se propune ca vocalist.
Iar Roger îi răspunde:
– Nu cu dinții ăia.
Mie aici mi s-a oprit respirația. De parcă Freddie era copilul meu și aș fi vrut să-i iau apărarea, să-l protejez.
El însă zâmbește, face un demo excepțional și zice:
– M-am născut cu 4 dinți în plus, iar datorită spațiului am abitusul mai mare decât în mod normal.
Le întinde un număr de telefon, se întoarce și pleacă cu mersul hotărât și postură de învingător.
(...)
