Sari la conținut

Amarul coroniţei

Se apropie finalul de an şcolar şi odată cu el începe agitaţia părinţilor şi învăţătorilor – unde facem serbarea, câţi bani strângem, ce program avem, ce cadouri le luăm copiilor, le facem sau nu coroniţă. Coroniţa… în mintea mea acest cuvânt echivalează cu lacrimi.

Multe şi amare. Cu tristeţe. Cu deznădejde. Cu momentul în care eu am început să cred că e ceva în neregulă cu mine. Că nu sunt destul de bună. Că nu merit. Să fiu iubită, să fiu apreciată, să primesc atenţie. Pentru că nu am coroniţă. Am fost un copil silitor, dar probabil mecanismele mele au funcţionat diferit, pentru că în anii de şcoală primară şi în cei de gimnaziu am fost mediocră ca elev. Abia la liceu am început să fiu printre fruntaşii clasei şi am sfârşit şefă de promoţie. La ce mi-o fi folosit, nu ştiu, dar asta e altă poveste. Cei de acasă nu au pus presiune pe mine la capitolul ăsta. Nu îmi amintesc foi rupte (şi scriam urât), comparaţii cu alţi copii, verificarea carnetului de note, pedepse sau recompense pe teme şcoale. Mult timp, când încă nu înţelesesem cum stă treaba, am acuzat-o în gând pe mama că poate de aia nu am ajuns eu mai bine în viaţă, că dacă eram şi eu un copil competitiv şi impulsionat, acuma conduceam o multinaţională. Yeah, right!

Şi cum fundul nu îmi dârdâia pentru note, strălucită nu eram la învăţătură, mama nu căra „atenţii” la şcoală, la finalul clasei I am primit menţiune. Nu am înţeles eu exact ce e aia, dar am observat că am fost strigată la final şi că la mine doamna nu mai zâmbea aşa larg, parcă nici la poze nu mai avea răbdare să stea. Mă uitam la jumătate din colegii mei şi vedeam pe capetele lor coroniţe albe, diafane, ca în poveşti. Nu cred că mai văzuzem vreodată aşa ceva. Aşteptam cu înfrigurare ca, odată cu pacheţelul de cărţi care mi s-a dat în braţe, să mi se pună şi coroniţa pe cap. Mă uitam sfârşită de emoţie la mâinile doamnei. Dar doamna s-a întors cu spatele, a luat următorul pachet de cărţi şi a trecut la copilul de după mine. Şi de atunci nu îmi mai amintesc decât că m-am trezit tremurând într-un plâns isteric în braţele bunicii mele.

(...)

Ana termină clasa pregătitoare. La serbarea de final de an, doamna a hotărât că le va da câte o carte. Şi o coroniţă. Tuturor. Nu pentru cât de buni au fost, cuminţi sau ascultători, ci pentru că au terminat primul lor an şcolar, pentru că un an, zi de zi, s-au trezit la o oră inumană, au mers la şcoală şi au învăţat, fiecare cât a putut, puţinele lucruri care cred eu că le vor folosi din şcoală – să scrie, să citească şi să socotească. Ana va zâmbi la finalul şcolii. Îşi va primi cu emoţie din mâinile doamnei coroniţa ei ca din poveşti. Şi doamna nu se va întoarce cu spatele, ci o va îmbrăţişa, aşa cum va face cu toţi copiii. Iar mie îmi vor curge lacrimi vindecătoare pe obraz, exat cum îmi curg când scriu aceste rânduri.
Aşezaţi pe capetele copiilor voştri coroniţele acceptării şi iubirii. Nu îi forţaţi să fie buni pentru rezultate, învăţaţi-i să fie buni pentru ei înşişi, ţineţi-i în braţe atunci când plâng şi ascultaţi-le supărarea. Pentru ei e mare. Nu puneţi presiune pe ei, nici chiar pentru evaluări sau intrarea la liceu. Pun ei destulă, credeţi-mă. Mai bine spuneţi-le o poveste sau aduceţi-le o cană de ciocolată caldă şi daţi-le o îmbrăţisare. Rezultatele şcolare vin şi pleacă, până la urmă nu ele îi vor defini ca oameni, ci echilibrul pe care îl vor primi de la voi, familia lor.

Citește mai mult pe www.pisicapesarma.ro!

Articole relationate
Comentarii facebook
Comentarii
    Trimite un comentariu
    Sunt tătic necenzurat
    Abonează-te la newsletter

    adevarul.ro

    click.ro

    Înscrie-te în comunitatea mămicilor generoase!