Mi-am dorit să aud vorbele astea toată copilăria.
Ți-e greu? Vino să te strâng în brațe! Va trece! Va fi bine! Sunt alături de tine și, împreună, le vom depăși pe toate!
Am crescut în familia aia tradițională. Tata era stâlpul. Drept, serios, dur. Întotdeauna. Așa că nu m-a strâns în brațe. Aproape niciodată. Cel puțin nu să-mi amintesc eu.
Anii au trecut, unul câte unul. Brațele lui, atât de mult dorite de mine cândva, îmi deveneau tot mai străine. Atât de străine, încât, la un moment dat, nu le-am mai vrut.
Cu ce să mă ajuți tu? Nu m-ai ajutat niciodată. Mă descurc singur!
O aveam pe mama. Dar nici ea nu reușea să iasă prea des din educația aia tradițională. Muncea cu mine enorm, făceam teme deși venea ruptă de oboseală de la schimbul III. Dar nici despre ea nu-mi aduc aminte să mă fi ținut în brațe când îmi era greu. Din contră…
(....)
