Nu există părinte care să nu fi spus măcar o dată ceva ce, în retrospectivă, ar fi vrut să reformuleze. Parentingul vine cu oboseală, cu presiune, cu momente-limită în care reacționăm din impuls, din automatism, din dorința sinceră de a liniști sau corecta. Problema nu este că greșim, ci că nu suntem conștienți de impactul unor fraze pe care le rostim aproape fără să le gândim.
Unele expresii rostite în mod repetat ajung să modeleze în tăcere modul în care copilul se vede pe sine, cum își procesează emoțiile și cum învață să relaționeze cu ceilalți.
Am ales trei expresii scurte, familiare, care par nevinovate – dar care, repetate frecvent, pot afecta profund relația părinte–copil. Vom vedea de ce au un impact, ce transmit cu adevărat și ce putem spune în locul lor.
1. „Nu mai plânge”
Aceasta este, poate, cea mai des folosită replică-reflex atunci când copilul e copleșit. Din exterior, poate părea că părintele vrea să-l calmeze. În realitate, mesajul transmis copilului este: „Ce simți tu acum e greșit. Nu e în regulă să plângi.”
Din punct de vedere psihologic, aceasta este o formă de invaligare emoțională – adică un răspuns prin care emoțiile copilului sunt negate sau minimalizate. Conform teoriei atașamentului (Bowlby, Ainsworth), copilul are nevoie de un adult care să-i reflecte și să-i susțină trăirile, nu să i le anuleze.
Pe termen lung, copilul învață să reprime ceea ce simte, nu să proceseze. Iar un adult care a crescut fără spațiu pentru exprimare emoțională va lupta, adesea, cu anxietate, rușine sau incapacitatea de a cere ajutor.
Alternativă:
- „Sunt aici. Spune-mi ce simți.”
- „E în regulă să plângi. Te țin în brațe.”
Citește și 5 replici care îl ajută pe copil să-și regleze emoțiile, fără să-i spui „nu mai plânge”
2. „Nu e nimic”
Această expresie apare în momentele în care copilul cade, se lovește, sau pare speriat. E reflexul clasic de a-l „întări” rapid, de a-l face să uite ce s-a întâmplat. Dar pentru copil, „nimicul” acela poate fi un adevărat eveniment. A se lovi la genunchi, a vedea un câine lătrând, a se pierde vizual de părintele lui – toate acestea pot fi resimțite ca amenințări reale, mai ales în primii ani de viață.
A-i spune că „nu e nimic” transmite ideea că percepția lui e greșită, că reacția lui e exagerată. Astfel, copilul învață să nu se mai bazeze pe propriile simțuri sau trăiri. Se instalează treptat o deconectare de la propriul corp și de la validitatea emoțiilor proprii.
Mai mult, în situații în care chiar „e ceva”, copilul poate rămâne confuz sau nesigur: dacă adultul spune că nu e nimic, dar eu simt frică sau durere... ce înseamnă asta?
Alternativă:
- „Te-ai speriat, așa-i? Hai să vedem ce s-a întâmplat.”
- „Am văzut că ai căzut. Spune-mi cum te simți.”
3. „Ești prea sensibil”
Această replică apare, de obicei, după un episod emoțional mai intens: plâns, frustrare, teamă. Este spusă adesea cu intenția de „a tempera” copilul, dar în realitate produce rușine emoțională. Îi transmite copilului că reacția lui este disproporționată, inadecvată sau chiar o problemă în sine.
Din punct de vedere psihologic, etichetarea copilului ca fiind „prea sensibil” poate inhiba dezvoltarea inteligenței emoționale. Copilul poate începe să creadă că sensibilitatea este un defect, ceva de ascuns sau de evitat. Acest lucru afectează modul în care va relaționa cu ceilalți, în special în relațiile intime de mai târziu.
Sensibilitatea, în esență, nu este un defect, ci o calitate. Copiii sensibili observă mai multe detalii, simt mai profund, reacționează mai autentic. Dar au nevoie de ghidaj, nu de etichete.
Alternativă:
- „Simți lucrurile intens. Îți înțeleg reacția.”
- „E în regulă să simți mult. Sunt aici cu tine.”
Niciun părinte nu își propune să rănească. Dar între intenție și impact există, uneori, un decalaj. Cuvintele spuse din grabă, oboseală sau impuls nu sunt „păcate capitale”, dar pot deveni tipare care modelează profund felul în care copilul va învăța să fie în lume – cu el însuși și cu ceilalți.
Veștile bune? Repararea este posibilă. Relația se construiește nu prin perfecțiune, ci prin prezență, asumare și disponibilitatea de a învăța. Copiii nu au nevoie de părinți roboți, ci de părinți vii, care știu să spună și: „Îmi pare rău. Hai să încercăm altfel.”
Cele trei expresii de mai sus sunt reflexe comune, dar nu inevitabile. Poți începe chiar de azi să le înlocuiești cu propoziții care conțin spațiu, empatie și oglindire. Cuvinte care nu doar că nu rănesc – ci vindecă.
