Sari la conținut

Copilul meu nu este pregătit pentru grădiniţele anului 2019. El nu ştie să citească

Îmi amintesc destul de puţine detalii de la grădiniţă: panoul mare şi colorat din hol, cu tot felul de chipuri create din vată, scările mari şi verzi din interior, covorul verde din clasă şi educatoarea înaltă, roşcată şi cu pistrui.

Îmi amintesc grădiniţa ca acel loc de joacă în care pe covor erau aruncate gălutuşe roşii şi galbene, în care am văzut pentru prima dată păpuşi şi păpuşari, veniţi să ne distreze, în care îi dădeam bucăţică din sendvişul meu verişoarei mele cu un an mai mare.

Ce îmi voi aminti cu siguranţă peste ani, când mă voi gândi la grădiniţa copilului meu? Chipul jenat al educatoarei, când mi-a spus parcă sfioasă că micuţul meu de 5 ani “nu pare pregătit de şcoală. E singurul din grupă care nu ştie să citească”. Ştiţi cât de tare m-au durut vorbele ei? Cât faptul că s-a închis un butic de pe o stradă oarecare din Ouagadougou. Grijile educatoarei – “că are mari probleme în a scrie literele”, că “nu poate oferi detalii semnificative dintr- o poveste”, că “nu poate sta concentrat minute bune” – mi s-au părut total insignifiante.

Adică… să fim serioşi! Copilul meu are doar cinci ani şi acum el nu este interest decât de camioane din plastic, de dinozauri de cauciuc şi de desene animate.

Mi-am dat seama la câteva luni de la discuţia cu educatoarea că băiatul meu s-ar fi descurcat de minune la grădiniţă, doar dacă ar fi fost în anul 1980, şi nu în 2019.

Copilul meu nu este pregătit pentru grădiniţele anului 2019. El nu ştie să citească.

Grădiniţă, “kindergarten” – în engleză -  este alcătuit din “kinder” şi “garten”, care înseamnă grădină pentru prichindei, şi numai grădină pentru prichindei nu mai este în zilele noastre. Standardele de acum sunt mult ridicate chiar faţă şi de acum 10 ani. Un studiu făcut în 2014 la University of Virginia a comparat aşteptările educatorilor din 1998 şi până astăzi. Diferenţele sunt revoltătoare! În 1998, 31 % dintre educatori erau de părere că elevii ar trebui să ştie să citească încă de pe băncile grădiniţei. La sfârşitul lui 2014, procentul crescuse până la 80 %.

►Citeşte şi Performanță școlară cu muci pe față și multă singurătate

Tot în 2014, ¾ dintre copilaşi au trecut deja printr-un test standardizat, înainte de a intra la şcoală, în timp ce în cercetarea din 1998 nici nu exista această întrebare. Per total, prin intermediul cercetării s-a descoperit o scădere a interesului educatorilor de a le dedica timpul copilaşilor pentru a-i învăţa să se joace, să cânte, să danseze, să îmbrace păpuşi, şi o creştere a interesului pentru instruirea lor de a completa corect teste standardizate.

Ceea ce sistemul educaţional actual uită este că fiecare copil are propriul ritm de dezvoltare. Spre exemplu, media de vârstă la care un copil începe să meargă singur este de 12 luni, dar sunt copii care încep să păşească de la 10-11 şi alţii după un anişor. Şi mai uită că, la sfârşit, toţi merg la fel de bine, chiar dacă au început mai târziu.

În mod similar, copiii învaţă să citească singurei pe la 6-7 ani. Unii învaţă de pe la 5, alţii după 7, iar toţi sunt dezvoltaţi normal. Iar în clasa a 3-a sau a patra, copiii care au învăţat să citească de pe la 4 ani nu citesc nici mai repede, nici mai bine, nici mai mult decât cei care au învăţat de-abia la 7.

Trebuie să respectăm ritmul de dezvoltare al fiecărui copil. Ideea “cât mai devreme, atât mai bine”, nu este susţinută de rezultatele cercetărilor. Împlinirile copiilor pe termen lung, precum şi cunoaşterea propriei identităţi, au de suferit în cazul copiilor forţaţi să scrie şi să citească mai devreme decât simt.

Unde ne-au adus pe noi, ca şi familie, aşteptările sistemului educaţional? Sunt dezamăgită de faptul că trecerea copilului de la grădiniţă la şcoală nu se va face într-un ritm lent, că nu va fi încurajat să se joace şi să exploreze, că nu i se vor oferi spaţiul şi timpul pentru a lega relaţii frumoase de prietenie. Sunt foarte supărată pentru că sistemul educaţional parcă decade, în loc să meargă înainte şi să pună nevoile copilului în centrul tuturor schimbărilor.

Sunt nervoasă. Sunt nervoasă pentru că fiul meu va trebui să atingă nişte performanţe pentru care nu este pregătit… şi atunci va fi dat deoparte de sistem, cu toţi educatorii lui. Sunt nervoasă pentru că sistemul educaţional de la noi nu dă doi bani pe nevoile copilului, pe ritmul lui de dezvoltare, aşa cum se face în alte ţări.

Vreau să ţin copilăria micuţului meu  cât mai departe de toate aceste testări, examinări, aşteptări, îngrădiri. Copilul meu nu trebuie să fie calificat drept un elev excelent, pentru a performa mai târziu. În fapt, copilul meu nici nu trebuie să performeze după standardele impuse de miniştri care urcă şi coboară de la putere. Copilul meu, în ochii mei, va fi cel mai bun, exact aşa cum el va simţi să fie!

 

Articole relationate
Comentarii facebook
Comentarii
  • Alex

    Din păcate am ajuns să zic „felicitări” pentru o gândire normală și sănătoasă ce este din ce în ce mai rară în această societate din ce în ce mai beteagă.

    Majoritatea părinților sunt niște sociopați într-un grad mai mic sau mai mare reprezentând parcă în capul lor un scor față de lume cât de „precoce” și „multi-lateral dezvoltate” sunt odraslele lor - cât de devreme știu să citească, câte cursuri fac simultan (înot, pian, dansuri) ș.a.m.d.

    Prețuiesc această competiție din care nu câștigă nimeni și pierde copilul: pierde o copilărie, pierde o vacanță la bunici din iunie până în septembrie, pierde joaca afară de la amiază până seara târziu, pierde amintiri de neprețuit și în total pierde o formare sănătoasă ca individ și mai ales o formare sănătoasă din băiețel în bărbat desăvârșit și din fetiță în femeie desăvârșită.

    Astfel în junglele noastre de beton Homo Sapiens Sociopatus Denaturatus Frustratus Stresatus se înmulțește fără probleme aducând jertfe proapete pe altarul idolilor falși: cariere, consumerism, kitch, rețele sociale; și urmează să importe și alte virtuți de la vest: schimbări de sex, marxism cultural, eco-fascism (ne)„progresism”.

  • Elena

    Desi am un copilas care nici el nu se incadreaza in aceste standarde scolare, trebuie sa spun ca nu sunt de acord cu parerea acestei mame. In gradinita anilor 80, pe educatori nu-i interesa cat si asupra a ce se concentreaza un copilas; pe cand astazi, daca ni se aduc la cunostinta astfel de detalii, noi parintii ne simtim nervosi, umiliti, revoltati, iritati sau Dumnezeu mai stie cum. Daca noi nu suntem in stare sa acceptam anumite lucruri, cum s-o faca acesi micuti care oricum vad diferentele. Eu am fost chemata la scoala o data pe saptamana timp de 2 ani sa vad ca nu am un copil ca al celorlalti. Au fost implicati psihologi, medici, specialisi in integrare sociala, logopezi, ne iesea sufletul alergand cu bietul copil pe la toate usile ca scoala sa-l accepte intr-o clasa normala. Ce-a vazut copilul meu in toata povestea asta? O multime de oameni care-i acordau multa atentie, s-a simtit iubit si incurajat. Si undeva o sa ajungem, desi impartasesc parerea dumneavoastra ca poate, numai Dumnezeu stie, am fi ajuns aici si daca-l lasam intr-un colt sa se zbata singur cu intrebarea, de ce ceilalti citesc si el nu poate inca. Eu cred ca noi parintii trebuie sa fim partenerii scolii pentru binele copiilor nostri. Sa uitam cum ne simtim noi cand ni se comunica ceva si sa vedem mai intai cum se simte copilul nostru. Sa ajutam copilul sa gaseasca singur balanta intre joaca si invatat, intre fantezie si realitate, intre relaxare si stres. Pentru ca un parinte stresat poate sa-i faca tot atata rau copilului sau cat o scoala care ascunde problemele.

Trimite un comentariu
Sunt tătic necenzurat
Abonează-te la newsletter

Caloria.ro

Înscrie-te în comunitatea mămicilor generoase!