Nu i-am spus niciodată că trebuie.
Nici că „așa se face”.
Și sigur nu i-am spus că fără note mari nu va ajunge nimic în viață.
Avea 6 ani când m-a întrebat, într-o după-amiază obișnuită, de ce trebuie să-și facă temele dacă oricum ar vrea mai degrabă să se joace. Întrebarea nu era obraznică. Era sinceră. Și mi s-a părut corect să-i răspund la fel.
Am tras un scaun lângă el și i-am spus așa.
Nu despre note, ci despre viață
I-am explicat că temele și notele nu sunt un scop în sine. Că nu sunt o medalie și nici o garanție pentru viitor. I-am spus clar că sunt oameni care au luat note mari și nu sunt fericiți. Și oameni care n-au fost străluciți la școală, dar și-au găsit drumul.
Apoi i-am spus ceva mai simplu.
Că dacă, într-o zi, va vrea să facă un lucru care să-i placă cu adevărat (cosmonaut se dorește acum :)), ceva care să-i aducă bucurie și, în același timp, bani suficienți ca să trăiască liniștit, notele bune îl pot ajuta. Nu îl vor duce singure acolo. Dar îi vor fi trepte pe care se poate urca.
I-am spus că școala nu decide cine ești. Dar îți poate face drumul un pic mai ușor.
Citește și Cum îți motivezi copilul de școală primară să își facă temele fără presiune
Despre noi, nu ca exemplu, ci ca poveste
I-am povestit și despre mine și despre tatăl lui. Că am luat note mari, că am mers la concursuri, că ne-am străduit. Nu ca să se simtă obligat să ne copieze. Ci ca să înțeleagă că, la momentul acela, a fost modul nostru de a avea mai multe opțiuni.
I-am spus că nu notele ne-au arătat că suntem valoroși, dar ne-au ajutat să alegem. Și că, la fel ca el, nici noi nu am fost perfecți, nici mereu motivați, nici mereu bucuroși de teme.
Am vrut să știe că e normal să fie greu uneori.
Fără presiune, dar cu sens
Nu i-am spus că trebuie să fie cel mai bun. I-am spus că e suficient să fie curios, atent și să încerce. Că temele sunt un exercițiu, nu un test care arată cât de mult poate. Că nu ne supărăm pe note, dar ne pasă de efort.
Și i-am mai spus ceva important.
Că indiferent ce note va lua, va fi iubit.
Că sprijinul nostru nu depinde de rezultate.
Că poate veni la noi și când îi iese, și când nu.
Pentru că, dincolo de școală, noi știm că siguranța de acasă și faptul că știe că are unde să se sprijine contează mai mult decât orice diplomă.
Ce a înțeles el
Nu știu exact ce a rămas în mintea lui din acea conversație. Copiii filtrează lucrurile în felul lor. Dar știu ce n-a rămas: frica.
Și știu ce a rămas: ideea că temele nu sunt o pedeapsă, ci un pas mic într-un drum mai mare. Un drum care, sper eu, îl va duce spre o viață în care să facă ce-i place și să se simtă bine cu cine este.
Atât... fără presiune, fără promisiuni false. Doar cu sinceritate și mult sprijin.
